Cei mai mulţi începători în ale spinningului, în special când vine vorba de năluci suple, cauciucuri, cred că există o reţetă clară, sigură: ai cutare nălucă, vei prinde peşte.

Nu exista vreo regula cum ca iarna salaii prefera prezentari de finete, dovada grubul de 13 cm din gura rapitorului

Nu spun că în majoritatea cazurilor nu va funcţiona. Însă eu sunt de părere că fiecare nălucă îşi are locul ei, că nu există năluca ideală, ci doar cea care merge în acel moment, năluca momentului. Şalăii răspund la un stimul al simţurilor.

Uneori vibraţia este cea care determină atacul, alteori dimensiunea şi, rareori, doar culoarea. Spun rareori deoarece mie mi s-a întâmplat doar de două ori să constat că şalăii preferă o singură culoare, în detrimentul asortimentului aproape infinit de culori din trusă.

Ca să nu o lungim cu generalităţi în ale pescuitului la şalău, voi încerca să ilustrez cum abordez eu o partidă de şalău iarna. Spun „eu”, pentru că fiecare pescar are anumite preferinţe, anumite crezuri de care foarte rar se poate despărţi.

Eu sunt de părere că nu există o reţetă exactă. Schimb năluci până le dau de capăt, bineînţeles că încerc să le schimb cu o logică. Chiar dacă prind şi am impresia că aş putea prinde mai bine, schimb în continuare năluci până găsesc una care să dea randament şi mai bun. Doar experimentând putem ajunge la concluzii clare pentru partida în cauză.

Lăsând prejudecăţile acasă, în momentul în care ajung la pescuit, fie încep să pescuiesc cu ce am pe lansetă, fie iau din trusă ceva care mă inspiră pe moment.

Cum aleg greutatea jigului?

Primul aspect foarte important în pescuitul şalăului este alegerea greutăţii jigului. Iarna, peştii fiind mai letargici, vor prefera prezentări „fâlfâite”, căderi uşoare, prezentări mai fine, nu neapărat de fineţe. Dar chiar şi această regulă poate fi „încălcată”.

Presupunând că ştim ce locuri preferă şalăii iarna – apă lină, apă mai adâncă, nicidecum curent puternic – putem să ne înscriem în anumite tipare când alegem greutatea plumbului.

În cazul în care cunosc locul pe care urmează să lansez, atunci ştiu ce greutate va avea jigul. Îl aleg în aşa fel încât să nu cadă ca toporul la fund, ci cât se poate de natural. De exemplu, într-o zonă cu curent fin, cu apă de 1 – 2,5 m, merg pe un jig sau un plumb de offset de 7-10 g.

Dacă, în schimb, curentul dispare cu desăvârşire sau dacă pescuiesc pe un lac, aleg undeva între 3 şi 7 g, poate chiar şi jiguri de 1-2 g, cu care sunt obişnuit să pescuiesc mai degrabă la biban. Dacă apa este mai adâncă, pot să merg până la utilizarea de jiguri de 17 g, rareori 21 g.

Jig de 14 g si un shad cu vibratie puternica a scos salaii din apatie

Dacă nu cunosc zona pe care pescuiesc, de obicei aleg un plumb de 10 g, iar în funcţie de cum ajung sau nu cu acesta pe substrat, schimb cu jig mai uşor sau mai greu, până când năluca se scufundă aşa cum îmi place, adică mai încet. Nu vă bazaţi cu sfinţenie pe această regulă, pentru că şi iarna există abateri.

Țin minte acum două-trei ierni cum, pe capăt de lanseu, pescuind cu jig de 21 g, în apă de 1,5, maxim 2 m, aveam atacuri la fiecare lanseu. Dacă puneam jig mai uşor, parcă dădeam în cadă; treceam din nou la jiguri de 21 g şi gume agresive şi atacurile reveneau.

În acea zi preferau prezentările agresive, vibraţie puternică, jiguri foarte grele, în aşa fel încât năluca să nu se desprindă de pe substrat mai mult de 1-3 cm la o jiguială din lansetă.

Cum aleg prima nălucă?

Aici nu am o regulă bine definită. De obicei, pun siliconul cu care am prins la ultima ieşire. Nici măcar în alegerea culorii nu-mi fac reguli, putând prinde la fel de bine cu năluci stridente pe apă extrem de limpede, cât şi cu cele naturale, în unele cazuri chiar mai bine.

Cum îmi dau seama ce preferă şalăul iarna?

Într-adevăr, asta este întrebarea cea mai importantă, mult mai importantă decât prima alegere a nălucii sau a greutăţii plumbului. Bun… Și cum ne dăm seama ce preferă şalăii? Neexistând reguli clare, putem să ne dăm seama doar experimentând.

De obicei, eu fac în felul următor. Să presupunem că năluca pe care o aleg este un shad cu vibraţie măruntă, un Bass Assassin Turbo Shad de 10 cm, culoare naturală. Constat că nu am nicio prezentare sau că am doar atacuri fine, dar fără rezultat.

De obicei, schimb năluca radical, fie în coloristică, fie în vibraţie. De exemplu, pun aceeaşi nălucă, dar de culoare stridentă, cum este un limetreuse (galben fluo) ori un chartreuse glitter.

Sau pun un shad cu vibraţie puternică, cu paletă mare, cum este un Mann’s Shad de 10 cm, Orka Shad de 7-10 cm, sau un grub cu apendicele mai voluminos, cum sunt gruburile de la Mann’s sau Orka Shad Tail de 13 cm, de exemplu.

Dacă în continuare nu am succes, schimb cu ceva mai mic, care se poate numi deja finesse, cum sunt shadurile de 4-6 cm, gruburi de 5-7 cm, poate chiar 10 cm, în funcţie de profilul lateral, cu jiguri şi mai uşoare, diverse culori. Bun, nici aşa nu am rezultate notabile.

Salau la nefinete, jig greu, naluca usoara

Trec în extrema fără vibraţii, cu gume de tip jerk (fluke) fără apendice vibratil, cum sunt jerkurile de la Mann’s Hard Nose Jerkbait de 15 cm, sau jerkuri mai mici, cum sunt Bass Assassin Shad, jerkbaituri de dimensiuni mai acceptabile, de 7-10 cm. Cu Mann’s Hardnose Jerkbait am avut succes foarte mare şi la ştiucă pe timp rece, echipat cu plumb de 1-3 g şi cârlig offset.

Pe scurt

Schimbările radicale mă ajută să trag concluziile mai rapid. De obicei, dacă apar prezentările după o asemenea schimbare, dar tot am impresia că şalăul nu se aruncă pe nălucă aşa cum trebuie, încerc să găsesc o cale de mijloc între năluca precedentă şi cea pe care o prezint în momentul actual sau schimb doar greutatea plumbului, fie el jig sau plumb tip glonţ.

De exemplu: pescuiam cu un Bass Assassin Turbo Shad de 10 cm, care are o bătaie foarte măruntă din coadă şi aveam doar ciupeli, iar acum dau cu un grub de 10 cm, cu apendicele mare. Acum, atacurile sunt mai rare. Următoarea schimbare este un Kopyto de 6,2 cm, un Shad Mann’s de 5-7 cm, poate chiar un Orka Shad-Tail de 10 cm.

Dacă simt că atacurile sunt mai puternice pe grubul cu vibraţie mai puternică, dar încă nu sunt decisive, încerc să caut ceva şi mai agresiv. Un shad mai mare, cu coada voluminoasă, poate chiar şi un jig mai greu, până când atacurile se transformă în capturi.

Experienţa se capătă pescuind, iar de cele mai multe ori o schimbare radicală poate întoarce reuşita unei partide cu 180 de grade. Experimentaţi cu năluci diverse, vibraţii diverse, culori diverse şi cu siguranţă rezultatele nu se vor lăsa aşteptate.

În pescuitul la ştiucă, alegerea unui înaintaş (strună) depinde de o serie de factori printre care şi gradul de influenţă asupra evoluţiei nălucii şi gradul de vizibilitate.

La nalucile de mari dimensiuni, influenta strunelor este minima

Personal, încerc să calibrez oarecum struna cu restul ansamblului, ţin mai puţin cont de gradul de vizibilitate al acesteia şi mă interesează cât şi cum influenţează prezentarea nălucii. Aceste influenţe asupra evoluţiei apar la năluci uşoare, voblere în special, şi sunt insesizabile la modelele de mari dimensiuni.

Din experienţă pot să spun că strunele metalice, indiferent din ce material sunt fabricate, influenţează mai mult evoluţia nălucilor uşoare în comparaţie cu modelele din fluorocarbon care, deşi par mai rigide la diametre mari, nu schimbă mult evoluţia nălucii.

Rezistente la abraziune, acestea fac faţă şi în condiţii de dril prelungit, însă este indicat să le verificam starea periodic. Un alt avantaj este dat de vizibilitatea virtuală zero pe care o are fluorocarbonul.

Personal recomand aceste strune fără reserve, doar că, repet, trebuie să le calibrăm în funcţie de restul ansamblului şi nălucile folosite. Ca şi model, recomand fluorocarbonul de calitate cu diametre între 0,26 şi 0,50 mm sau înaintaşul destinat special ştiucii, PIKE MONO.

La capitolul strune metalice, folosesc de ani buni strunele de titan, fabricate de FINN-TASTIC Canada, de 30, 60 şi 100 lb sau strunele rigide, tot din titan, de la OPTI-TACKLE Co, fabricate în Japonia.

Poate par subiectiv însă aceste strune nu m-au dezamăgit niciodată, în comparaţie cu modelele de Wolfram care nu odată s-au rupt din lansare sau au cedat la driluri prelungite.

Modelele din oţel împletit sunt la rândul lor foarte bune din punct de vedere al rezistenţei, însă au dezavantajul că sunt grele, se răsucesc repede şi rămân buclate influenţând puternic evoluţia nălucilor cu greutate mică sau medie.

Atenţie mare şi la dimensiunea agrafei folosite, ori dacă vă faceţi singuri strunele, atenţie la cum strângem bridele metalice ca să nu se desfacă.

În pescuitul la ştiucă, alegerea unui înaintaş (strună) depinde de o serie de factori printre care şi gradul de influenţă asupra evoluţiei nălucii şi gradul de vizibilitate.

La nalucile de mari dimensiuni, influenta strunelor este minima

Personal, încerc să calibrez oarecum struna cu restul ansamblului, ţin mai puţin cont de gradul de vizibilitate al acesteia şi mă interesează cât şi cum influenţează prezentarea nălucii. Aceste influenţe asupra evoluţiei apar la năluci uşoare, voblere în special, şi sunt insesizabilela modelele de mari dimensiuni.

Din experienţă pot să-ţi spun că strunele metalice, indiferent din ce material sunt fabricate, influenţează mai mult evoluţia nălucilor uşoare în comparaţie cu modelele din fluorocarbon care, deşi par mai rigide la diametre mari, nu schimbă mult evoluţia nălucii.

Rezistente la abraziune, acestea fac faţă şi în condiţii de dril prelungit, însă este indicat să le verificam starea periodic. Un alt avantaj este dat de vizibilitatea virtuală zero pe care o are fluorocarbonul.

Personal recomand aceste strune fără reserve, doar că, repet, trebuie să le calibrăm în funcţie de restul ansamblului şi nălucile folosite. Ca şi model, recomand fluorocarbonul de calitate cu diametre între 0,26 şi 0,50 mm sau înaintaşul destinat special ştiucii, PIKE MONO.

La capitolul strune metalice, folosesc de ani buni strunele de titan, fabricate de FINN-TASTIC Canada, de 30, 60 şi 100 lb sau strunele rigide, tot din titan, de la OPTI-TACKLE Co, fabricate în Japonia.

Poate par subiectiv însă aceste strune nu m-au dezamăgit niciodată, în comparaţie cu modelele de Wolfram care nu odată s-au rupt din lansare sau au cedat la driluri prelungite.

Modelele din oţel împletit sunt la rândul lor foarte bune din punct de vedere al rezistenţei, însă au dezavantajul că sunt grele, se răsucesc repede şi rămân buclate influenţând puternic evoluţia nălucilor cu greutate mică sau medie.

Atenţie mare şi la dimensiunea agrafei folosite, ori dacă îţi faci singur strunele, atenţie la cum strângem bridele metalice ca să nu se desfacă.

Mă aștepta o iarnă lungă, în care partidele de pescuit au lipsit, iar timpul liber l-am petrecut mai mult pe pârtiile de schi sau la gura sobei, cu sau fără vin fiert, și cu gândul la ce va urma. Hotărât să profit de ultimele zile însorite de toamnă, decid să-mi încerc norocul la o partidă de bibani, care să-mi satisfacă parțial pofta de „dril”.

Pescuitul la biban cere uneori si foarte multa discretie

Locația o știam. Sunt câteva bălți de balastieră cu ape adânci, bine populate cu pește, aflate la Mărginimea Sibiului, la poalele Cindrelului. Pregătesc echipamentul UL pe care l-am folosit mult prea puțin în acest an, aleg nălucile, jiguri, gruburi și restul accesorilor și pornesc la drum. Planul era să pescuiesc câteva ore în după-masa de sâmbătă și să revin duminică dimineața.

Echipament și năluci

Ajuns pe baltă, montez repede lanseta, leg o carabina mică și agăț de ea un jig numărul 6 de două grame. Scot plicurile cu gume și merg pe mâna unui grub Twister CTG de 1 inch, în culoare alb sidef. La alegerea culorii am luat în calcul specificul locației formată în urma excavărilor de balastru în care abundă râmele albe de piatră. Modelul ales imită foarte bine aceste vietăți, culoarea se apropie foarte mult de cea naturală a râmelor, iar evoluția este una foarte atractivă, grație materialului din care sunt fabricate.

Localizare

Încep pescuitul tatonând zonele cu piatră aflate imediat în mal. Aici mă așteptam să găsesc peștii, însă după câteva lanseuri fără atac părăsesc locul și merg pe o zonă cu apă adâncă, mal abrupt și plin de vegetație inundată. Lansez jigul ușor, iar acesta parcă nu mai ajunge la fund. După câteva recuperări, am parte de primul atac.

Odată localizați, bibanii răspund bine, deși talia lor era mică, rar câte unul mai îmbrăcat. Eram tentat să schimb năluca, să încerc altă culoare, însă un atac brusc survenit în timp ce recuperam năluca pe substrat m-a făcut să mă răzgândesc. Era un cărășel care înfulecase nalucă după o pauză ceva mai lungă între pompaje. Puțin uimit decid să continui cu aceiași culoare și nălucă. Mă bucuram de fiecare atac și, fără să-mi dau seama, mă trezesc că se înserează, iar eu trebuie să mă opresc. Nu-i nimic, și mâine-i o zi, îmi zic în timp ce mă pregăteam de plecare.

Bibanii nu reusesc sa inghita naluca, dar o ataca extrem de violent

A doua zi

Dimineață revin, iar dacă cu o zi înainte am avut parte de vânt și cer noros, acum cerul era senin, vântul abia adia, iar peștii mult mai activi. Decid să păstrez gramajul dar aleg o nălucă în culoare verde fluo transparent și garnisit cu gliter negru și argintiu. Este o nălucă mai mare decât ceea folosită cu o zi înainte urmărind o selectare a peștilor și capturi mai mari.

Lansez năluca și, după câteva recuperări, simt primele atacuri. Sunt exemplare mici, care nu reușesc să înghită năluca dar o atacă foarte violent. Insist și curând apar primele capturi. De data asta bibanii sunt mai îmbrăcați și-mi oferă satisfacție și continuitate în dril.

Încărcarea bateriilor

Partida intră ușor pe făgașul uneia clasice de biban, cu multe capturi care nu te lasă să te plictisești și-ți încarcă bateriile. Chiar aveam nevoie, conștient de faptul că acestă partidă poate fi și ultima din an.

Mă bucur de bibani și soare, timput trece însă rapid, orele se scurg și partida se încheie. Pe drum fac un bilanț scurt. Am avut parte de multe capturi, nu mari, dar asta nu prea contează.

Sfârșitul lui februarie urma să mă prindă într-o călătorie în provincia Canton din sudul Chinei. Botezată așa de către coloniștii portughezi, regiunea este azi un păienjeniș de metropole cu o industrie efervescentă: Dongguan, Guangzhou, Shenzen, Zuhai, Hong Kong, macao.

Dincolo de fabrici, zgârie-nori și smog, Cantonul este brăzdat de fluviul Pearl River și de numeroșii săi afluenți, informație deloc de neglijat, mai ales că urma să petrec acolo cel puțin două weekenduri. Era clar, voi pescui. Un scurt tur pe net mă lămurește întrucâtva în privința speciilor de răpitori cele mai răspândite: peștele mandarin și snakeheadul sunt viitorii mei parteneri.

Băieți, așteptați-mă, că vin! Dacă gugăleala s-a dovedit a fi edificatoare în ceea ce privește speciile, marile semne de întrebare erau localizarea precisă și trusa cu năluci. Pentru ca timpul e scurt, operez o selecție brutală. Două cutii, una cu voblere și cealaltă cu plastice moi, o mulinetă de 1500 încărcată cu textil de zece livre, o foarfecă, un marker, cutia cu agrafe și sunt gata de experiența vieții. mai am nevoie doar de o lansetă.

Sunt acasă, cu două seri înaintea plecării și mă uit în gol către rastel. Specializate și cosmopolite, atent selecționate în ani de zile de experimente și ieșiri pe apă, cu blancul dintr-o singură bucată, toate lansetele mele sunt în acest moment niște obiecte inerte și inutile. Cum de nu m-am gândit niciodată la un băț din trei-patru tronsoane, bun de pus în bagaj? Gândește, gândește!

E timpul pentru soluții salvatoare și mai am câteva ore pentru asta. Evrika! Îmi aduc aminte că Someșan are un allstar din trei tronsoane. Pun mâna pe telefon și după treizeci de secunde revin în situația din care speram să ies: da, mai are lanseta, însă tronsonul principal are 80 de centimetri, cu vreo 25 mai mult decât intră în oricare din bagajele mele.

Ce fac, iau bazooka? O car după mine jumătate de glob pentru o singură lansetă? Nu, nu merge. Providențial, telefonul începe să țârâie. E Someșan din nou. Și-a adus aminte de o lansetă telescopică, din cinci segmente. E un Dickson (?!) de șase picioare, cu o acțiune îngăduitoare, inele din metal cromat și o lungime totală de 40 cm strânsă. Lanseta perfectă! Gata, m-am scos. Îmi amintesc de adolescența timpurie, când plecam să caut clenii cu o cutiuță și o lansetă. Tot telescopică și tot de șase picioare.

„Peștii mei nu-i prinde nimeni”

Prima săptămână în China a trecut repede, prioritatea mea fiind să găsesc niște locuri de pescuit. Lucru nu foarte greu, dacă știi limba. După câteva zile de investigații printre localnici, găsesc pe cineva care mă poate duce la pești.

Aranjez detaliile și aștept nerăbdător dimineața de sâmbătă. Înainte de răsăritul soarelui, urc într-un Volkswagen Santana, model 1992, care huruie din toate bucșele. După o oră de mers, mașina oprește undeva pe dreapta șoselei. De aici, mai am ceva de mers pe marginea șoselei, după care intru într-un fel de pădure de ficuși, bananieri și mandarini, plus alte specii necunoscute mie. Urc un deal și o salbă de mici acumulări îmi apare dintr-o dată în față.

Cu maluri neprietenoase, copaci căzuți în apă și flancate de vegetație, bălțile sunt exact ce căutam. Ignorate aproape total de pescarii chinezi, care obișnuiesc să prindă ciprinide în bazine ticsite de pește, bălțile mă așteaptă singuratice și tăcute. Sunt singurul pescar și asta parcă sporește încărcătura partidei.

Dimineața șerpilor

Știam că aici voi găsi atât pește mandarin cât și snakehead. În perioada asta, peștii se hrănesc în două reprize: dimineața la răsărit și din nou seara, la crepuscul. În general, se hrănesc în bancuri, iar acolo unde ai prins un snakehead, ai șanse să mai prinzi. Locurile preferate de hrănire sunt zonele cu apă mică din preajma malurilor, unde bancurile de pești pradă caută adăpost.

Caut prin trusa si gasesc un jointed sinking, care reactioneaza la cea mai mica tractiune

Prima parte a pescuitului este una pasivă, în care trebuie să observi mișcările de pe suprafața apei. În aceste momente, cele mai inspirate năluci sunt cele de suprafață, poppere sau propellere, din care eu nu aveam, firește. am găsit, totuși, o altă metodă. Un SSR, lansat câțiva metri mai sus de zona fierbinte, pe care îl jucam în peliculă prin pompaje de mică amplitudine, urmate de stopări.

Atacurile se cam lăsau așteptate, moment în care am început să alternez prezentările de suprafață cu recuperări în masa apei. Dintr-o dată, când mă așteptam mai puțin, zboooof! O lovitură incredibil de puternică mă trezește la realitate. Probabil că, dacă nu aș fi avut o lansetă atât de moale, aș fi ratat. Nu mai apuc să înțep, frâna începe să cârâie constant. După traiectoria pe care o urmează firul în apă, e clar că peștele se îndreaptă spre crăci; dacă ajunge acolo l-am pierdut. Cu o mișcare rapidă, strâng frâna la limita la care peștele nu mai poate lua fir, pompând agresiv din lanseta care nu mă prea ajută. Nu e un pește mare, probabil are în jur de un kilogram, însă forța cu care luptă și apropierea de agățătură lucrează în dezavantajul meu. Până la urmă peștele cedează și-l aduc încet, pe o parte, spre mal. Îl ridic în firul de zece livre și după câteva poze îl las pe jos. Urât pește!

Corpul gri-maroniu îi lucește puternic datorită mucusului protector. are capul turtit, o gură mare, pe care o deschide și închide cu un zgomot ciudat. Pe lateral, pornind de pe operculi, solzii dezvoltă un model similar cu pielea de șarpe. Se zvârcolește în continuare, chiar dacă nu cu energia cu care o făcea acum câteva minute în apă. Realizez că am o problemă: voblerul meu e în gura lui, unde parcă totuși nu mi-aș băga degetele.

Evident, nu am niciun clește, nicio pensetă, doar un fel de forfecuță pentru firul textil. Bună și aia. Cu o mișcare rapidă, de stomatolog, extrag cârligul. Nu sunt sigur dacă e durerea cea care-l face să se zbată sau imobilizarea capului. De fapt, nici nu e sigur că peștii ar simți durere. Îi prind fălcile într-o mână, cu cealaltă îl iau de la doua treimi de cap, apoi mă duc la apă și-l eliberez. mă spăl pe mâini de mucusul cu miros înțepător și iau lanseta. După nici zece minute, aceeași lovitură puternică, însă acum frâna este strânsă bine. Înțep și încep să recuperez. La un moment dat, peștele își schimbă traiectoria, venind direct spre mal. Recuperez rapid burta nou creată, exact la timp pentru a nu-i permite dracului să intre sub mal. același tipar, aceeași dimensiune.

Încerc să-l scot la suprafață, să-i dau câteva guri de aer, nimic. am uitat să vă spun, la snakehead pompajele de aer nu te ajută în dril, prădătorul respiră relaxat și în atmosferă. are pentru asta niște orificii pe lateralul operculilor. În sfârșit, îl scot și pe ăsta pe mal. alte poze, alte zvârcoliri și peștele e din nou în apă.

Un biban ciudat

După aproape o oră de lansat în gol, îmi dau seama că dracii au intrat în pământ. Schimb locul cu un altul, cu o configurație asemănătoare. Nimic. Pescuiesc într-un mic golf, în care s-au prăvălit mai multe coroane de copaci și arbuști. Dacă este să mai dau azi de pește, aici o voi face. Lansez atent, printre crengi, alcătuind dinainte un traseu vizual al nălucii. insist pe cele câteva canale delimitate de crengi, dar nimic.

Schimb voblerul și pun un Pins de 5 cm, galben fluorescent, cu burta alb sidef. Întotdeauna mi-a plăcut năluca asta. Un minnow subțire și destul de greu, care se lansează extrem de ușor și precis, a cărui evoluție este excelentă pentru avați. acopăr o suprafață cât mai mare până când, în timpul unei stopări, văd cum firul se tensionează pentru o fracțiune de secundă. E clar, peștii sunt aici. Continuu să lansez și mă străduiesc să recuperez în același ritm ca până atunci, deși am tendința să fac totul mai repede. După câteva lanseuri, un alt țac. Înțep instantaneu, iar la celălalt capăt al firului cineva îmi răspunde. mișcările puternice, dar cumva rotunjite, ale dracului sunt acum înlocuite de niște zbateri liniare, care-mi aduc aminte de șalăi și oarecum de bibani.

Parca as tine in mana un peste de aur

Apa mică îmi permite să văd silueta lată și înotătoarea caudală masivă, bilobată. O arătare pe care aș încadra-o undeva între bibanul american și peacock bass îmi smotocește cu convingere Pins-ul. Nu se lasă ușor, îmi aduce aminte de bibanii uriași pe care până acum câțiva ani îi prindeam pe barajul de la Aleșd. Îl aduc la mal și-i bag degetul mare în gură, blocându-i mandibula în extensie.

Este un alt prădător al Chinei subtropicale: peștele mandarin. Pește răpitor, din familia percidelor, care se remarcă printr-un apetit crescut, în special pe timp de noapte. Trăiește și vânează în cârduri și poate ajunge la dimensiuni de 55 – 60 cm și peste 5 kg. Îmi îngădui câteva clipe de răgaz și-l studiez mai atent. Solzii mici, galbeni și sidefați, strălucesc. Parcă aș ține în mână un pește de aur. Lateralele sunt brăzdate de niște desene negricioase, neregulate, iar dorsalele sunt tărcate, verzui cu puncte negre. Gura mare, alungită, seamănă mai degrabă cu a bassului. Îl estimez undeva între 35 și 40 cm și cam la un kilogram. Îi fac câteva poze și-l arunc înapoi.

Dansul continuă. mai urmează câțiva mandarini, la fel de frumoși, după care stocul se epuizează. mai insist puțin, după care mă retrag, hotărât ca a doua zi să vin mai devreme. A doua zi mă trezesc la cinci. Este mult mai frig și bate un vânt destul de hotărât. atac locurile bune de ieri, dar, deconcentrat, după numai câteva lanseuri „reușesc” să-mi plantez SSR-ul în crengi.

După câteva încercări eșuate de a-l recupera, rup textilul. Leg altă agrafă și culeg din modesta mea cutie de voblere un Hardcore Shallow alb mat, cu care am avut rezultate excelente la știucă în Deltă. Fiind ceva mai greu decât SSR-ul, se lansează mai ușor și mai departe. Renunț la prezentări agresive și ritmate în peliculă și conduc voblerul înspre limita maximă de scufundare. Lanseu după lanseu, speranțele mele încep să se spulbere. Probabil frontul atmosferic rece influențează activitatea peștilor. Scenarii, motive, argumente. Suntem buni, noi pescarii, la dinastea.

Întotdeauna există un motiv pentru care nu prindem, nu-i așa? Pescuiesc mai mult mecanic, cu gândurile aiurea, când o izbitură puternică aproape că-mi smulge lanseta din mână. E pește și e mai mare decât cei de ieri. Atent la agățături, îl aduc încet spre mal. Scoate capul din apă și văd că aproape a înghițit voblerul. Fără teamă că l-aș putea scăpa, îl contrez rapid, însă dihania nu se lasă. Totuși. nu e atât de mare, așa că la un moment dat cedează.

Mă aplec spre apă și-l ridic ușor, inima îi bate puternic. Trece și el la poze și se întoarce înapoi în apă. Fiind mai rece decât ieri, teatrul de operațiuni s-a mutat ceva mai la adâncime. Caut prin trusă și găsesc un jointed sinking, care reacționează la cea mai mică tracțiune. Astfel, pot să-l recuperez la viteze mici și în palierul unde se află peștii. Decizia e una fericită, deoarece în scurt timp îmi aduce în lansetă încă un pește, la fel de nervos, care a încheiat seria capturilor.

Brusc, începe ploaia, la început caldă, care se răcește semnificativ în câteva minute. Cu ghiozdanul pe cap, tremurând din toți rărunchii, o iau la pas înapoi spre joncțiunea cu civilizația.

Mulți pescari de răpitor obișnuiesc să folosească leader de fluorocarbon sau copolimer. Motivele sunt multiple. În primul rând fluorocarbonul are o vizibilitate redusă în comparație cu firul textil, detaliu extrem de important în special în apele limpezi. Același este motivul pentru care unii pescari își colorează ultimii doi metri de textil în culori închise, mai puțin vizibile sub apă.

In imagini sunt explicate principalele etape necesare pentru legarea nodului Dublu Uni

În al doilea rând, mulți pescari de șalău utilizează liderul ca pe o parașută pentru jig. Astfel, portanța superioară generată de diametrul mai mare al liderului scade viteza de coborâre a nălucii pe substrat, obținându-se evoluții cu dinamică redusă.

Un alt fapt demn de luat în considerare este rezistența superioară a fluorocarbonului la dinții știucilor. Astfel, dacă vrei să obții prezentări discrete la știucă, folosirea liderului de fluorocarbon îți dă o șansă în plus. Dacă faci asta, verifică după fiecare atac sau captură ultimii 50 cm de fir, iar dacă vei observa ciupituri sau zgârieturi, taie și leagă năluca mai sus. Astfel eviți eventualele ruperi ulterioare ale firului.

Am pescuit atât cu leader, cât și fără, am încercat cu firul colorat în negru, dar și în culoarea lui original, și pot să-ți spun ca nu am observat diferențe mari în numărul de prezentări sau capturi. Aici mă refer la șalău și biban.

La știucă folosesc leader de monofilament sau fluorocarbon, în special când pescuiesc cu voblere suspending. Flotabilitatea neutră a acestor năluci, precum și evoluția presărată cu lungi stopuri pot fi afectate negativ de folosirea strunei. Un alt element extrem de important pe care trebuie să-l ai în vedere este nodul dintre leader și firele textile. aici, diferența de diametru, textură și rezistență la forfecare sunt niște parametri de ținut sub control, în special dacă nu vrei surprize în timpul drilului.

Eu folosesc nodul dublu uni-knot, format de fapt din două noduri, prin a căror joncțiune se realizează o legătură de forță. Pe lângă asta, forma finală a acestui nod îi permite o curgere lină prin inele, fără influențe negative asupra lanseurilor. Iată cum se confecționarea acest nod:

- pune leaderul în paralel cu firul textil, după care fă o buclă, aducând capătul leaderului înapoi (1)
- înfășoară leaderul în jurul celor două fire, trecând capătul prin interiorul buclei formate inițial (2)
- în mod obișnuit, recomand între patru și șase spire (3)
- repetă bucla și spirele cu capătul liniei textile, în așa fel încât să obții un nod similar (4)
- în final obții două noduri; unul al leaderului în jurul textilului, și celălalt al textilului în jurul leaderului (5)
- trage în paralel atât de capetele celor două fire, cât și de liniile principale. Strânge puternic și ai obținut nodul. (6)

A venit primăvara și, pentru mulți, vin și primele partide pe anul acesta. Ca să reducem cât mai mult probabilitatea unui eșec, propun să alegem ca țintă avatul, una din speciile care ies din hibernare și se hrănesc din plin.

Avat pescuit primavara

Asta nu înseamnă însă că este ușor de prins, peștele devenind din ce în mai imprevizibil pe măsură ce vremea se încălzește. Tocmai de aceea, încerc să vă prezint câteva metode de a-l prinde în funție de sezonul de pescuit.

Cine își dorește să păcălească acest pește trebuie să fie dotat cu un arsenal impresionant de năluci, pentru a se putea adapta condițiilor specifice fiecărui anotimp. Avatul, pește capricios, poate fi prins uneori foarte ușor, iar alteori nu poate fi păcălit deloc, indiferent de arsenalul folosit.

Nu e suficient să avem tolba plină de năluci, trebuie să știm să o alegem cât mai repede pe cea câștigătoare. Pentru aceasta, ar trebui să dezvăluim o rețetă universal valabilă pentru fiecare situație întâlnită pe apă, dar acest lucru este imposibil, deoarece nu există așa ceva. Vom încerca, în schimb, să încropim un meniu adaptat fiecărui sezon.

Primăvara

O să începem cu cel mai frumos anotimp, în opinia mea, pentru pescuitul avatului, și anume primăvara. După perioada de depunere și o iarnă grea, avații sunt nevoiți să recupereze timpul și energia pierdute și să se hrănească excesiv, până când, încet-încet, metabolismul le va dicta să treacă la dieta de vară.

În primul rând, primăvara, apa fiind mai mare și mai tulbure decât de obicei, vom alege năluci cu un patern mai viu, pentru a ieși în evidență. De asemenea, în această perioadă, mărimea nălucii este foarte importantă, peștii preferând țintele mari, bogate în grăsimi și proteine. Să nu uităm de vibrațiile puternice și de zgomotul produse de nălucă în apă, pentru că acestea sunt deosebit de importante, peștii fiind de regulă foarte activi.

Vom căuta peștii mai mult în peliculă, pe vreme însorită, sau mai jos, între ape, atunci când e înnorat sau vânt. Cele mai productive năluci în această perioadă a anului sunt voblerele de tip shad, minnow (shallow sau deep diver), rotative, poppere, care să stârnească peștele încă de la intrarea lor în apă.

Vara

Sezonul de vară ne poate surprinde de cele mai multe ori cu un comportament din ce în ce mai mofturos din partea avatului. Temperatura în creștere, apa tot mai tulbure și algele care încep să apară ne vor pune pe gânduri în legătură cu eficiența nălucilor noastre.

Nu trebuie să disperăm însă, ne vom îndrepta atenția asupra nălucilor de dimensiuni medii spre mici, cu profil slim, cu vibrații cât mai mărunte, de culori naturale, câteodată chiar transparente – eventual cu glitter, astfel încât să nu-i trezească nicio suspiciune avatului.

Avatul nu este usor de prins

De mare trecere în această perioadă sunt voblerele lipless, minnow, oscilantele cu profil discret și bătaie măruntă, pilkere, silicoane de tip shad sau grub prezentate liniar în zonele fierbinți.

În cazul în care observăm o activitate intensă de hrănire, iar avații nu răspund la nălucile noastre, schimbăm tactica și apelăm la năluci agresive, în culori stridente. Vara este anotimpul în care peștii își schimbă des comportamentul și, de aceea, e cel mai greu să pescuim după o rețetă universală.

Toamna

Rețeta de toamnă are mai puține variații decât cele anterioare. Acum, peștele este localizat mai jos, pe un palier de unde nu își trădează prezența. Va trebui să intuim exact unde s-au cantonat bancurile de avați și asta o putem face bazându-ne pe experiența anilor anteriori sau, de ce nu, pe ciupiturile discrete ale acestora la nălucile care poate nu sunt cele mai potrivite.

Este foarte interesant faptul că, deși peștele se pregătește de iarnă, preferă nălucile mici, de vibrație medie-mare, trase liniar în apropierea fundului sau între ape, foarte rar în peliculă (în general, în zilele însorite).

În această perioadă, la mare căutare sunt cicadele și silicoanele armate astfel încât să coboare acolo unde pândesc avații, voblerele de tip deep diver – sinking cu vibrații cât mai mărunte, prezentate cât mai liniar.

Toamna se pot face, ca și primăvara de altfel, cele mai frumoase partide de avat, trebuie doar ca pescarul să intuiască și să profite de conjunctura în care se hrănește peștele.

Iarna

Este anotimpul în care avatul preferă să își conserve energia cât mai mult, să se hrănească doar atunci când este sigur că nu va da greș, pentru că în meniul specific acestui anotimp fiecare calorie contează. Acum, peștele se va folosi de camuflaj și, în scurtele ore în care soarele încălzește pelicula, se va năpusti de jos în sus, în ambuscade scurte, asupra peștișorilor veniți să faca băi de soare.

Trebuie să profităm de acest moment, pentru că se poate să nu ne mai întâlnim cu el în următoarele zile, și să îi servim năluca astfel încât peștele să depună minimul de efort pentru a o ataca.

În zilele mohorate trebuie căutat pe fund, acolo unde apa are curent, structuri și este relativ adâncă. E bine de știut că rata de agățare a nălucii este mare în astfel de situații.

Pentru perioada rece, cele mai prinzătoare năluci sunt voblerele de tip suspending, care rămân mai mult timp în raza de atac, oscilantele grele, silicoane armate pe jiguri, care să coboare cât mai aproape de fund, deep divere medii sau cicade.

Mi-am format deja o părere, pe baza datelor pe care le-am strâns până acum și din experiența pe care am acumulat-o pe parcursul ultimilor ani de pescuit la bass.

Bass pescuit in apele din Romania

În Italia, bass-ul a fost introdus nu cu foarte mulți ani în urmă – “cu găleata” – de către cei interesați de această specie din punct de vedere al pescuitului sportiv. Ulterior, Italia a devenit singura țară de pe continentul european care își poate trimite echipa la campionatul de bass din Statele Unite. Din discuțiile cu reprezentanții lotului italian am înțeles că la acel moment a fost singura modalitate de a-l introduce. În prezent, bassul conviețuiește foarte bine alături de biban, șalău sau alte specii de ciprinide.

Ce pot să-ți spun eu din ceea ce am văzut la antrenamentele de pe Fiume Brenta sau Lago Di Garda este că s-au prins și bibani, și șalăi, ca să nu-ți vorbesc și de clenii sau crapii pe care i-am văzut în suprafață.

În Portugalia, din discuțiile cu ghidul nostru am înțeles că pe cel mai bun lac al lor de bass conviețuiesc aproape toate speciile de răpitor. Mai mult, lacul ține foarte mult șalău, iar aproape fiecare dintre noi, cei care am participat la campionatul mondial de bass din Portugalia, pe lacul Alqueva, am prins cel puțin câte o știucă.

În Japonia, unde pescuitul la bass este sport național, similar cu cel din America, a avut loc o interesantă acțiune în urmă cu câțiva ani. Mai multe asociații pentru protecția mediului au venit cu un studiu de impact în care au arătat că, după introducerea bass-ului în Japonia, au fost afectate câteva specii din fauna locală. Imediat, guvernul japonez a adoptat o ordonanță de urgență, prin care a început o acțiune pe termen scurt și lung de protejare a speciilor pe cale de dispariție și “exterminarea” bass-ului.

Pe de altă parte, susținătorii bass-ului – pescari prefesioniști, semiprofesioniști și amatori, alături de companii producătoare sau de servicii colaterale – afectați de decizia legislativului au adus la rândul lor un studiu de impact ecomonic. Nu știu exact cifrele, dar a fost de ajuns pentru ca imediat guvernul japonez să anuleze ordonanța de urgență.

Din punctul meu de vedere, fie că vrem, fie că nu vrem să introducem bass-ul, mai devreme sau mai târziu el va fi prezent în România, adus direct pe Dunăre. În aproape toate țările din jurul nostru, cu excepția Germaniei, există bass în mai toate lacurile cu suprafață mare.

Pe de o parte, am remarcat că bassul se hrănește cam cu tot ceea ce este viu în apă. Pe de altă parte, însă, pe cât este de vorace, pe atât este de atent și circumspect.

Din punct de vedere al pescuitului la bass, ca tehnică și senzații, îl consider cel mai spectaculos și cel mai complex dintre toate speciile de răpitori.

În final, eu sper ca într-o zi să-l avem și noi în bălțile din România, care oricum sunt mai mult decât sărace în pește.

În România, dacă nu este practicat cu peștișor viu sau cu bucățică, pescuitul șalăului este asociat, în mare parte, cu nălucile soft și cu tehnica de jigging. Cei mai mulți dintre pescari caută șalăii ziua, dar se pot face partide memorabile și după căderea întunericului.

Noaptea salailor

Șalăul preferă apele unde-și poate zări și urmări cu ușurință prada. Pe ape curgătoare, locurile preferate sunt cele unde se întâlnesc curenți puternici cu ape liniștite (ape de despărțire), unde se formează praguri sau dune de nisip, ori zonele create de obstacole naturale sau artificial. În lacuri, caută zonele cu structuri submerse (copaci căzuți, rădăcini, margini de gropi, aglomerări de pietre etc) cu fund tare, fără nămol.

Este recunoscut ca vânator nocturn ce dispune de o vedere foarte bună pe timp de noapte, dar puțini sunt cei ce aleg să-l pescuiască noaptea. În cele ce urmează, am să mă opresc asupra câtorva aspecte privind pescuitul cu năluci pe timp de noapte, pe lacuri și pe ape curgătoare.

Noaptea este momentul când schimbăm jigurile cu voblere și când urmează să pescuim purtând năluca în filmul apei, aproape de peliculă și nu în structuri sau pe substrat. Acum, pescuitul se bazează mai mult pe ceea ce simțim și nu pe ceea ce vedem și tot acum este unul dintre cele mai potrivite momente să capturăm exemplare de talie mare, greu de localizat și de capturat în alte condiții.

Perioada optimă pentru acest tip de pescuit coincide cu lunile de vară. În cele mai calde ore ale zilei, ne confruntăm cu un comportament apatic al acestui răpitor, comportament determinat în general de temperatura ridicată a apei dar și de intensitatea luminii, în anumite condiții și locuri. Odată cu lăsarea serii, situația se schimbă însă, peștii devenind mult mai activi, inclusiv cei pașnici, lucru vizibil după forfota la pe suprafața apei și atacurile tot mai dese venite din partea răpitorilor. Acesta este momentul când șalăul alege să-și părăsească structura în care a stat cantonat peste zi și urmărește bancurile de pești-prada care se ridică în peliculă.

Deși nivelul de activitate începe să crească, întrucât șalăul are nevoie de un timp ceva mai lung de adaptare la întuneric, perioada fierbinte începe abia la o oră după lăsarea întunericului și continuă toată noaptea, până aproape de apariția zorilor. În lacuri sau ghioluri, urmărind bancurile de pești-pradă, șalăul se apropie foarte mult de maluri, se ridică deasupra zonelor cu structuri submerse sau cu vegetație, ori se așaza pe platouri sau întinsuri cu substrat tare (nisip sau pietriș) și apă cu adâncime mică.

Pe râu, acesta se ridică la suprafața apei în apropierea malurilor pavate cu piatră, în special, sau în zonele cu copaci scufundați, deasupra pragurilor și întinsurilor (plaje de nisip) din mal, sau formate în spatele unor insule din albia râului. Acestea sunt, de fapt, și zonele în care urmează să-l căutăm, indiferent că alegem să pescuim din barcă sau de pe mal.

Alegerea echipamentului nu este deloc dificilă. Având în vedere că vom pescui cu năluci de reacție este indicat un combo format dintr-o mulinetă robustă, echipată cu fir textil (recomandat), și o lansetă cu acțiune moderată sau moderat-rapidă.

Oricum, lanseta trebuie să fie puternică, întrucât putem avea parte de atacuri din partea somnilor care, la rândul lor, sunt foarte activi în această perioadă și aleg să atace orice mișcă-n apă. Nalucile preferate sunt crankbaiturile, variantele fat sau flat, cu dimensiuni între 5 și 9 cm, minnow-uri cu dimensiuni între 7 și 11 cm, voblerele articulate (jointed shad sau minnow) de 7-9 cm sau voblere de tip rattling, fără barbetă și cu acțiuni cuprinse între 0,4 și 1,6 m.

Inceputul unei sesiuni de pescuit nocturn pe Sarulesti

Alegerea modelului de nălucă se face însă în funcție de locul în care urmează să pescuim. La pescuitul de pe mal, în zone pavate cu piatră, optăm pentru crankbaituri, minnow-uri sau voblere articulate de tip floating, pe care le lansăm în aval (pe râu), sau în lungul malului (pe lac) și le recuperăm lent, alternând recuperatul cu pauze scurte, în care năluca se ridică ușor spre suprafață sau rămâne suspendată pentru câteva momente (datorită curentului, pe râu), moment în care, de obicei, apar atacurile.

La fel procedăm și din barcă, deasupra structurilor submerse sau pe platouri ori întinsuri. Voblerele de tip rattling fără barbetă sunt foarte productive deasupra zonelor cu vegetație submersă, în zonele cu crăci scufundate și pe întinsuri, unde le putem târâ pe substrat. Nu avem nevoie de năluci de tip deep-diver, întrucât zona de atac este restrânsă la stratul superior al apei.

Excepție fac doar zonele de întinsură formate din nisip, atât pe lacuri cât și pe râuri, unde putem alege să pescuim cu năluci de tip deep-diver pe care le tractăm ușor, continuu, astfel încât să evolueze cu barbeta atingând substratul.

În astfel de zone, putem proceda la fel cu năluci soft, shaduri de preferință, târâte pe substrat și tractate continuu. Alegerea culorii este o chestiune personală și, deși sunt recomandate culorile agresive (verde-fluo, oranj, galben și alb, ori combinații ale acestora), modelele în culori naturale sunt productive, întrucât șalăul nu se bazează doar pe văz atunci când atacă.

Mult mai importantă este acțiunea nălucii, pentru că avem de-a face cu pești care atacă pentru a se hrăni, de aceea este recomandată alegerea unor modele apropiate ca formă și dimensiune de peștii-pradă care sunt vânați. Dacă răspunsul șalăului la acțiunea și evoluția nălucii alese nu este cel dorit, nu ne rămâne decât să schimbăm ceva. Fie năluca, fie modul de recuperare, până când apar atacurile. Dacă aveți timp, testați mai multe năluci, chiar dacă ați prins cu un model.

Surprize pot apărea oricând, și o nălucă pe care, teoretic, n-ar trebui s-o folosim în condițiile date să aibă un randament foarte bun. La fel și cu tehnica de animare a nălucii, practic nu există un tipar bine stabilit, totul ține de inspirație. Deși nu este ușor să suportăm roiurile de țânțari care apar odată cu lăsarea serii, plus că trebuie să fim mult mai atenți pe unde și pe ce călcăm, cum ne poziționăm și unde lansăm, satisfacțiile oferite de un dril pe timp de noapte sunt greu de descris. În speranța că v-am făcut cel puțin curioși, nu-mi rămâne decât să vă urez fir întins!

Pescuitul pe râuri sau pe pâraie la clean cere multă iscusință în mânuirea lansetei și, pe alocuri, lanseuri perfecte pentru capturi deosebite. Practic, ne confruntăm cu două situații esențiale: pescuitul în amonte și pescuitul în aval. Fiecare cu particularitățile și mai ales cu tehnicile sale.

Pescuitul pe rauri la clean cere multa iscusinta in manuirea lansetei

Tehnica pescuitului în amonte cere o selecție mai minuțioasă a nălucilor, acestea fiind obligate să evolueze la vitezele cele mai mici de recuperare, pentru a nu fi nevoiți să mulinați ca disperații.

Pescuitul în amonte

Este cel mai facil de practicat fie din barcă, fie din apă. De pe mal, de obicei locurile sunt foarte greu accesibile. În funcție de viteza și debitul apei vor fi alese și nălucile. Acestea trebuie să evolueze la viteze foarte mici, datorită iregularității curenților din apă. De aici, avantaje și dezavantaje. Iarna sau toamna târziu, un pescuit în amonte iese din discuție, efortul peștelui pentru capturarea nălucii fiind mult prea mare, acesta având o fereastră foarte scurtă în care poate reacționa la stimulii emiși de năluca noastră, care-i va trece cu viteză pe la botic.

Avantajul constă în abilitatea noastră de a ne camufla mai bine, peștele fiind orientat înspre amonte, cu spatele la noi. Acest lucru ne permite să ne apropiem mult mai mult decât dacă i-am aborda din partea opusă. Pescuitul pe pâraie, în acest caz, este cel mai solicitant.

Sunt două tipuri de pâraie: cele cu curenți puternici și mulți bolovani și cele cu curent mai slab, cu bulboane mai dese și crengi sau butuci căzuți în apă. În general, rotativele Panther Martin de 1 și 2 g fac legea în astfel de situații, voblerele ieșind clar din discuție. Doar bulboanele cu apă suficient de adâncă vor fi abordate cu voblere, dacă rotativele dau greș. Încerc să nu ratez niciun bolovan, nicio vâltoare din spatele pietrelor, pentru că pe aceste pâraie peștii se pot ascunde după orice cotlon, fie el cât de mic.

În schimb, pâraiele mai domoale, cu bulboane lungi, chiar dacă nu foarte adânci, pot fi abordate foarte ușor și cu voblere de 2-3 cm. Aceste tipuri de pâraie sunt de obicei pline cu cleni, dar rareori depășesc 30-35 cm. Din cauza abordării dificile, și accesul aproape imposibil la apă, sunt foarte rar pescuite. Partidele pe astfel de pâraie nu vă vor aduce capturi de senzație, dar sunt un exercițiu binevenit și o perfectă escapadă din monotonie. Aici, prefer voblerele floating sau suspeding de maxim 3 cm, cu barbete normale, pentru că ele trebuie să evolueze undeva în suprafața apei. De obicei, pe astfel de pâraie capturile nu depășesc 30 cm. Pescuitul este foarte dificil și se poate lăsa cu dureri de cap la sfârșitul zilei din cauza oboselii ochilor, care sunt în permanență atenți la cotloane, crengi, lanseuri, pesti.

În situațiile în care voblerele nu-și fac treaba satisfăcător, apelez cu încredere la oscilantele made in Japan, despre care vă povesteam în articolul precedent. Cu privire la culorile acestor oscilante, cele metalice și închise la culoare par a da cele mai bune rezultate.

Pe râuri, pescuitul în amonte este o cu totul altă poveste. În primul rând, e mai puțin solicitant, În comparație cu pescuitul pe pâraie. Aici prefer pescuitul din barcă, pentru că nu știi niciodată unde se adâncește apa brusc. Sunt, în schimb, zone pe care le cunosc foarte bine, pe anumite râuri, care permit pescuitul din apă pe o distanță de câțiva kilometri buni.

În funcție de lățimea râului, prefer fie să urc pe mijlocul cursului, fie să stau cât mai aproape de unul dintre maluri. Dacă urcați pe mijlocul cursului, de obicei puteți aborda foarte ușor ambele maluri. Dacă preferați abordarea în vecinătatea unui mal, veți lansa practic paralel cu malul.

De obicei, asta înseamnă și o evoluție mult mai rapidă a nălucii, și mai puțin timp în care să poată cleanul să reacționeze. Veți găsi clenii grupați în vecinătatea malurilor, pe sub crengile copacilor, care împânzesc râurile. Structurile bine definite de pe mijlocul curentului sunt ceva mai rare, în majoritatea cazurilor. Pentru pescuitul din apă, vă recomand să vă încălțați cu orice altceva în afară de sandale. Nu de puține ori, a trebuit să termin partida de pescuit pentru că m-am tăiat la picior, sau alte pățanii. Aici puteți pescui cam toată gama de năluci, inclusive orice tip de vobler.

Printre tehnicile mele preferate se numără pescuitul cu jerkbaituri de mici dimensiuni, până în 5 cm. Jerkbaiturile care dau cel mai bun randament sunt cele care emit cât mai multe semnale luminoase, reflectând lumina soarelui, chiar și la cele mai scurte zvâcniri ale lansetei. Tehnica este relativ simplă: lansați cât mai adânc sub acoperișul de crengi aplecate peste malurile râurilor și mulinați doar pentru a ține firul tensionat, în timp ce, cu zvâcniri scurte din încheietură, animați naluca.

M-a surprins pe mijlocul curentului, in spatele unui bustean

Astfel, puteți permite nălucii o evoluție prelungită pe sub coroana copacilor. Veți fi uimiți când mai mult de 4-5 cleni vă vor urmări disperați voblerul. Tehnica aceasta este cea mai eficientă atunci când clenii se hrănesc la suprafața apei. Printre voblerele mele preferate pentru această tehnică se numără Lucky Craft Pointer 48SP, Yo-Zuri Pin’s Magnet de 5 cm, Smith Luna 47SP de 47 mm și Dorado Classic de 4 cm. Cele japoneze, chiar dacă sunt mai scumpe, au o acțiune mult mai potrivită pentru cleni decât jerkbaiturile din spumă sau lemn disponibile pe piața europeană.

Pescuitul în aval

Este practicabil atât de pe mal cât și din apă sau barcă. De obicei, evit această abordare pe pâraie, pentru că peștii se sperie foarte tare, mai ales dacă trebuie să mă deplasez prin apă. În schimb, pe râuri este o poveste diferită, mai ales când pescuim din barcă, o adevărată plăcere.

O singură mențiune pentru o asemenea partida din barcă pe râu! Alegeți zona cu atenție, în așa fel încât fie să puteți urca cu barca pe unde ați venit, fie să poată să vină cineva să vă culeagă cu mașina la finele partidei. De obicei, las barca să fie purtată de curent, cu mici ajustări din motor, atunci când este cazul. Dacă consider că o zonă merită mai multă atenție, atunci ancorez barca fie pe mijlocul curentului, fie o leg de crengile copacilor de pe mal. Aici deja nu mai am reguli prestabilite, apetitul cleanului putând să difere de la o zonă la alta.

Pescuiesc în general cu voblere care să evolueze până la 1 m, primăvara și vara nefiind nevoie de abordări la adâncimi mai mari. În plus, locurile cu apă foarte adâncă sunt destul de rare. Clenii, indiferent de dimensiuni, sunt concentrați sub coroanele copacilor crescuți pe malul râurilor. Rareori am observat, de obicei pe înserate, muscăreli pe tot cursul râului. În aceste situații, voblerele floating cu evoluție de până la 20 cm sunt alegerea cea mai bună.

Năluci și vibrații

Încerc să nu-mi fac reguli de acasă pentru nicio partidă, dar sunt câteva reguli de bază pe care le respect instinctiv.

În general, cu cât apa este mai limpede, cu atât sunt mai sperioși clenii, astfel că și prezentările trebuie să fie discrete. Dacă apa este limpede, încep să pescuiesc cu voblere cât mai mici sau cu vibrații cât mai discrete. Dacă observ un comportament mai agresiv, pescuiesc cu voblere cu vibrație din ce în ce mai puternică. Pe râuri, de multe ori am observat că preferă năluci de peste 4 cm, ignorându-le complet pe cele mai mici.

Dacă apa prezintă suspensii sau este mai verzuie din cauza algelor, de obicei încep să pescuiesc cu voblere mai agresive, vibrații mai puternice (Salmo Hornet, Ugly Duckling de 2-3 cm). În funcție de comportamentul cleanului, eposibil să schimb strategia din mers, ajungând să pescuiesc cu voblere cu bătaie foarte discretă. Voblerele făcute acasă stau foarte rar în trusă, dar am considerat că este mai bine să nu le menționez, din cauza faptului că sunt indisponibile în comerț. Fir întins!

Dacă vreodată era cât pe ce să faci infarct la explozia unei ştiuci urmărindu-ţi năluca în suprafaţa apei, atunci ştii despre ce vorbesc. Dacă nu, atunci e momentul să încerci. Este probabil cel mai spectaculos capitol din pescuitul la răpitori. Totul la vedere.

De dimineata stiucile isi tradeaza prezenta atacand in filmul apei

Îmi amintesc exact momentul în care m-am îndrăgostit de stickbaituri. Era o dimineaţă de vară, un brâu de condens ridicat din vegetaţia verde crud plutea peste drumul de ţară pe care rulam. „Hai să oprim aici”, îmi spune Răzvan. Parchez pe dreapta şi, din câteva mişcări, fără prea multe cuvinte, scoatem harnaşamentele din portbagaj: două lansete, două genţi cu năluci şi o barcă rusească, coaptă de soare.

După mai bine de jumătate de oră în care am cărat barca pe nişte urme de tractor, ajungem la o perdea deasă de stuf, care flanca ceea ce părea a fi un canal ca oricare altul. Era Potcoava, un braţ mort la Crişului, pe care, din cauza stufului, era imposibil de pescuit de pe mal. Pe de altă parte, accesul greoi transforma Potcoava într-o destinaţie dificilă, ţinând departe duminicarii şi grătaragii.

Am umflat barca şi am intrat tiptil, pe o apă invadată de vegetație. În ochiurile în care puteam lansa aveam la dispoziţie ceva mai mult de zece centimetri coloană de apă în care să ne jucăm nălucile. Clar, aveam nevoie de ceva care să evolueze în suprafaţă. Aveam la mine câteva poppere şi un glider plutitor, confecţionat artizanal, cu care avusesem rezultate şi în alte partide. Până să mă dezmeticesc eu bine, Răzvan, cunoscut în cercul nostru de pescari ca unul care pleacă de acasă cu năluca pe băţ, se şi apucă de treabă.

Lansează pe apă un Skitter Walk, iar după câteva secunde de încremenire începe să recupereze fir, pompând sacadat din vârful lansetei. Bong-bong, bila mare şi grea se loveşte de pereţii interiori ai nălucii, schimbându-i centrul de greutate. Zigzagul din peliculă, curmat când şi când de scurte opriri, nu trece neobservat. Din dreptul unui plaur, un val porneşte în direcţia nălucii, care încremeneşte în suprafaţă, până când acesta ajunge la mai puţin de jumătate de metru de nălucă.

În exact aceeaşi secundă, un surt impuls dat voblerului declanşează atacul violent al ştiucii. Invadat de adrenalină, Razvan înțeapă prea repede şi ratează. Urmează un al doilea lanseu, pe aceeaşi traiectorie.

În aproximativ acelaşi loc, ştiuca atacă din nou. Încordat ca un arc, Răzvan îşi ţine firea, întârziindu-și reacţia cu câteva fracţiuni de secundă. Înţeapă și văd cum vârful lansetei se cambrează. Ştiuca își începe dansul și vine în lumânări și cârâit de frână spre barcă. Nu a fost singura captură a acelei dimineţi, alte surate atacîndu-ne nălucile jucate la vedere.

Într-o asemenea partidă, până şi ratările au farmecul lor. Jos, în adânc, niciodată nu vom şti câte ştiuci s-au întors după oscilanta sau voblerul nostru, însă aici sus, jucăm întotdeauna cu cărţile pe faţă. Iar jocul nu este pentru cei slabi de înger.

Cu căţelul la plimbare

Alături de poppere, nălucile de tip stickbait au marcat istoria nescrisă a pescuitului, iar tehnica „walk the dog” (plimbă câinele – eng, n.red) este probabil cea mai împământenită tehnică de pescuit în peliculă. Dezvoltată de pescarii americani din Florida, presupune animarea unei năluci plutitoare la suprafaţa apei, astfel încât aceasta să descrie o traiectorie liniară, presărată cu zig-zaguri scurte, imitând un peştişor rănit sau un amfibian care se deplasează la suprafaţa apei.

Mişcarea este relativ simplă: după ce lansezi năluca, recuperezi constant fir, ţinând lanseta în plan orizontal. Smucind ritmic vârful acesteia în jos, vei obţine o mișcare laterală a nălucii. Prin încercări repetate, vei reuși să obţii tempo-ul optim, armonizând pompajele din vârful lansetei cu viteza de recuperare a firului. În funcție de nivelul de activitate a peștilor, evoluţia nălucii poate fi presărată cu pauze, care dau timp răpitorului să atace.

Ca echipament, poţi folosi orice combo de putere medie, însă performanţele optime sunt obţinute cu un ansamblu de baitcasting. Acesta îţi oferă un maximum de control, în special datorită faptului că centrul de greutate se află în imediata apropiere a încheieturii mâinii, care este principalul punct de torsiune.

În apele noastre, anotimpul ideal pentru tehnica walk the dog este vara, când mai toate apele sunt invadate de vegetație, iar spaţiul de manevră al nălucilor este limitat pe verticală. Acum, ştiucile sunt obligate să vâneze în coloana de apă demarcată între suprafaţă şi linia vegetației. Deseori, şi apele mai profunde pot deveni teatre de operaţiuni pentru stickbaituri, ştiucile ridicându-se de la adâncimi de peste doi-trei metri, nerezistând impulsului de a ataca o pradă neajutorată ce se zbate la suprafaţă.

În nopţile senine de vară, somnii urcă, urmărind peştii-pradă. Lăsând barca în derivă pe firul apei, poţi avea partide de excepţie tatonând malurile cu astfel de năluci. În zonele de vînătoare cunoscute te poţi ancora, insistând. Totuşi, pentru somn ai nevoie de un echipament mai greu, capabil să facă faţă si unor evenuale surprize de mai multe zeci de kilograme, iar nălucile pot fi ceva mai mari, fără teama că ai putea speria peştii.

O scurtă istorie

Originea stickbaiturilor este, ca a multor alte năluci, pe continentul american. În 1939, în Statele Unite îşi face apariţia Zara Spook, primul stickbait din plastic, cu bilă interioară, adăugând un plus de atracţie față de predecesorul său, Zaragossa 6500, produs din lemn de balsa. Năluca, de forma unui trabuc, echipată cu două ancore, era gândită să evolueze în suprafaţa apei, atrăgând atacurile bibanilor americani din însorita Florida.

În timp, se dovedeşte o nălucă extrem de eficientă pentru multe alte specii de răpitor de apă dulce sau sărată, câştigându-şi mulţi adepţi nu doar datorită randamentului, cât mai ales datorită spectaculozităţii pescuitului. Producţia nălucii este sistată în 1978, pentru a fi reluată câţiva ani mai tarziu. La începutul anilor 90, apare Zara Superspook, un stickbait mai mare, mai agresiv, dotat cu trei ancore. Legat de numele acestei năluci, circulă o povestioară interesantă.

Se spune că în timpul testelor, admirând evoluţia în zig-zag a noilor naluci, unul dintre angajații Heddon a exclamat: „Mamă, se mișcă exact ca fetiţele de pe Zaragoza Street”, o cunoscută arteră din Panama City, celebră mai ales pentru prostituatele care-şi atrăgeau muşterii mișcând languros din șolduri pe trotuare. Dincolo de succesul comercial, Heddon Zara Spook deschide orizonturile unei întregi clase de năluci de suprafaţă.

Corpul alungit, cu secţiune circulară, camera de rezonanţă interioară dotată cu una sau două bile mari care, pe lângă zgomotul puternic de joasă frecvenţă generat, modifică şi echilibrul în evoluţie al nălucii, generând acea mişcare de zig-zag specifică tehnicii walk the dog. În decadele următoare, majoritatea producătorilor cu ştaif preiau ideea, dezvoltând propriile lor versiuni de stickbait. Astfel, apar pe piaţă Rebel Jumpin Minnow, Bomber Walkie Taklie, Rapala Skitter Walk sau mai noile Lucky Craft Sammy sau Cabela’s Walkin Dawg, ca să amintim doar câteva dintre modelele care prind peşti pe întreg mapamondul.

Nu e nevoie să ajungi în Deltă pentru o partidă de vis la stickbaituri. Cu siguranţă că ai pe undeva prin apropiere vreun canal, vreun heleşteu sau vreo baltă invadată de vegetaţie şi uitată de pescari, despre care ştii că ţinea cândva ştiucă.

Deseori, astfel de ape anonime, dificil de abordat, ascund surprize. Acordă-le o şansă şi rezultatele te vor surprinde. Şi nu uita, totul e la vedere!

Este greu de spus care este cel mai eficient echipament de pescuit (firmă, model de lansetă, fir, mulinetă și năluci) fără să fiu acuzat de subiectivism, însă am să fac recomandările doar pe baza experienței proprii.

Sase kilograme de salau de Dunare, capturate la Pardina cu o naluca soft

LANSETA – În pescuitul de pe mal, indiferent de tipul apei, curgătoare sau stătătoare, sunt recomandate lansete cu lungimi cuprinse între 2,1 și 3 m (7 – 10 picioare), cu acțiune moderat-rapidă sau rapidă și putere de aruncare reală între 10 și 70 de grame (3/8 și 2 ½ oz). Pe lângă aceste caracteristici, foarte importante pentru o lansetă pentru năluci soft sunt senzitivitatea și rezerva de putere de care dispune blancul. Deși oferta de pe piață este variată, lansetele de origine americană, concepute pentru pescuitul salmonidelor pe râu, sunt cele care se pretează cel mai bine la pescuitul șalăului pe Dunăre.

În funcție de particularitățile zonei în care urmează să pescuim, optăm pentru o lansetă cu putere de aruncare până la 40 – 50 grame (1 oz) în condiții de curent slab sau moderat, cu jiguri între 10 și 28 de grame (3/8 – 1 oz), sau una cu putere de aruncare între 20 si 70 de grame (3/4 – 2 oz) în condiții de curent puternic, cu jiguri între 20 și 60 de grame (3/4 – 2 oz). Oricare dintre modelele de mai jos îndeplinește criteriile menționate și oferă, pe lângă încredere, și mult confort în pescuitul de pe mal.

LAMIGLAS, SERIA G1000:
- G1313-S, lungime 8’6”, 3/8 – 1 ½ oz, fir recomandat 8 -17 lbs, acțiune rapidă, magnum Taper
- G1315, lungime 8’6”, 3/8 – 1 ½ oz, fir recomandat 12 – 25 lbs, acțiune moderat-rapidă, Kenai Spin.
- G1342–S, lungime 8’6”, 1/2 – 2 oz, fir recomandat 15 – 25 lbs, acțiune rapidă, Kenai Pro Spin
- G1319, lungime 8’6”, 3/4 – 2 ½ oz, fir recomandat 12 -30 lbs, acțiune rapidă, Kenai King Spin

LAMIGLAS, SERIA CERTIFIED PRO:
- X 89 MTS, lungime 8’9”, 1/2 – 1 3/8oz, fir recomandat 10 – 20 lbs, acțiune rapidă, magnum Taper

St.CROIX, SERIA AVID :
- AVS86MHF2, lungime 8’6”, 3/8 – 1oz, fir recomandat 8 – 17 lbs, acțiune rapidă
- AVS86HF2, lungime 8’6“, ½ – 2oz, fir recomandat 12 – 25 lbs, acțiune rapidă

Mai sunt lansetele de origine japoneză, dar aici apare problema prețului.

MULINETA – Și aici, produsele pe care le recomand sunt modele de top ale unor producători consacrați. Fiabilitatea angrenajelor, confortul în utilizare, dat de greutatea și echilibrul mulinetei, precum raportul calitate-preț sunt factorii determinanți în alegerea unei mulinete. Oricare din modelele enumerate mai jos îndeplinește aceste cerințe, alegerea unuia dintre ele fiind doar o chestiune personală.

Ryobi Zauber 4000 – este modelul cu cel mai bun raport calitate-preț disponibil pe piață. Fabricat fără compromisuri, cu angrenaj solid și carcasă de aluminiu, perfect adaptat firelor textile, acest model s-a dovedit extrem de fiabil în timp, indiferent de solicitările la care a fost supus. Singurul dezavantaj al acestui model este greutatea ceva mai mare comparativ cu cea a competitorilor.

Daiwa Infinity-Q 3000 – deși risc să fiu considerat subiectiv, consider acest model ca fiind mulineta momentului. Forță, echilibru, fiabilitate, extrem de plăcută la rulare, ergonomică și arătoasă, își merită din plin banii. Singurul dezavantaj este că se livrează fără tambur de rezervă.

Shimano Twin Power4000FC – conform specificațiilor, vine cu îmbunătățiri și cu misiunea de a înlocui seria precedentă, FB, lucru nu foarte ușor având în vedere renumele seriei Twin Power, dar cu siguranță cei de la Shimano nu ne vor dezamăgi. Prețul însă pare cam mare pentru ceea ce oferă acest model.

Shimano Stella și Daiwa Morethan Branzino 3000 – sunt modele exclusiviste destinate entuziaștilor, fabricate din cele mai bune materiale disponibile, cu tehnologie de ultimă generație, pentru a satisface toate cerințele celor mai pretențioși pescari de apa dulce și/sau sărată, însă prețul le face greu accesibile.

FIRUL – Negljat de unii, firul repezintă o parte foarte importantă a întregului ansamblu. Indiferent de apă, recomandate sunt firele textile, avantajele lor fiind binecunoscute, însă rezistența scăzută la abraziune atunci când pescuim pe substrat accidentat recomandă utilizarea unui leader de 0,7 – 1 m, din monofilament sau fluorocarbon. indiferent de producător, firul trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
- rezistența la nod, cât mai apropiată de ceea înscrisă pe ambalaj
- să fie vizibil în orice condiții (galben fluo, verde fluo, alb sau roșu)
- să fie mătăsos, fără memorie, și să nu se decoloreze
- să nu se încarce cu apă

Modelele recomandate sunt VARIVAS avani Sea Bass, Sufix Performance Braid, Spiderwire Ultracast Yellow, Power Pro, cu mențiunea că acesta se încarcă foarte tare cu apă, ori Sunline, cu mențiunea că are rezistență ceva mai scăzută la nod.
Năluci – alegerea unei năluci este o chestiune ce ține de instinct și de experiență; la fel și alegerea jigului cu care armăm năluca.

Fără a intra în detalii, am să enumăr totuși câteva modele pe care le folosesc: Cabela’s aqua Glow, Relax Kopyto și Aqua, Jaxon extrem soft jig TG-a , T G-B ș i T J-a, Orca Shad și Shadtail, Bass Assasin. Acțiunea nălucii este determinantă în inițierea unui atac din partea răpitorului, culoarea fiind, la fel, o chestiune personală. Oricum, indiferent de model, năluca aleasă are nevoie în primul rând de încrederea noastră, iar modul în care o înțelegem și o folosim determină eficiența acesteia.

Oricare ar fi, însă, combo-ul cu care vom pescui, determinanți în reușita unei partide sunt factorii de mediu, starea apei, locul ales, modul cum „citim” structurile și cum le exploatăm. Rezultatele obținute sunt un cumul al acestor factori, și chiar dacă la început te descurci mai greu nu dezarma, pescuitul șalăului nu ține de noroc, ci de pricepere.

Este o adevărată poveste în jurul acestor termeni (mod de încărcare, greutăți, acțiune, puterea lansetei) și se discută pe mai toate forumurile de specialitate. Un lucru este cert, nu este așa simplu în alegerea unei lansete și trebuie ținut seama de toți acești termeni.

Gabi Judet

Să începem cu începutul. În primul rând, trebuie să știi că o lansetă nu se alege în funcție de specia la care pescuiești, ci în funcție de aplicația pe care o dorești de la ea și de tipul de năluca pe care o vei folosi. Se poate foarte ușor să folosești aceeași lansetă la mai multe specii, folosind același tip de nălucă.

Modul de încărcare reprezintă cât de mult te ajută lanseta în momentul aruncării nălucii în apă. Cu cât lanseta este mai elastică, cu atât se încarcă mai bine și vei arunca mai departe. Dacă lanseta este mai rigidă, ea se încarcă mai puțin și vei arunca mai aproape. Lanseta este doar o parte din toată aruncarea ta. Aici mai contează și mulineta, firul și, în primul rând, tipul și greutatea nălucii.

Greutăți. Toate lansetele de fabrică au inscripționate pe ele o plajă de greutăți a nălucii în care este indicat a se folosi lanseta. Exemple: 1/8 – 3/8 (3,5 g – 10,5 g), 3/16 – 5/8 ( 5,5 g – 18 g), 1/4 – 3/4 (7 g – 21 g) sau 3/8 – 1 (10,5 g – 28,5 g).

Indiferent de tipul nălucii, trebuie respectate aceste plaje, pentru a nu forța lanseta. Totodată, există și o plajă a firului care trebuie folosit pentru a nu forța lanseta și inelele în cazuri extreme (ex: 5 – 10 lbs, 10-20 lbs).

Toate aceste indicații scrise pe lansetă îți vor oferi și puterea acesteia. De exemplu, o lansetă 1/8 – 3/8 este o lansetă Light, deci de putere mică, pentru aplicații mici, gen voblere mici, rotative, jiguri mici, năluci pe care bineînțeles le vei folosi la pescuitul cleanului și bibanului, în general. O lanseta care are scris până în 3/4 este de putere Medium, pentru diferite aplicații (jig, lingură, voblere…), în funcție de elasticitatea ei. Lansetele peste 3/4 sunt de putere Heavy și sunt pentru aplicații gen slider, jiguri mari (în Deltă), zalt-uri etc.

Acțiuni. Dacă dorești o lansetă pentru pescuit la jig, alegi o lansetă mai rigidă.

Dacă dorești să pescuiești în lacuri de câmpie cu apă relativ mică, alegi light, medium light (greutăți până în 10-15 grame). Dacă dorești să pescuiești în ape mai adânci și pe râuri mai mari (aici trebuie să iei în considerare și curentul apei) alegi una medium sau medium heavy (până în 21-28 de grame). Și dacă mai dorești să pescuiești această lansetă cu jig normal, atunci îți recomand să aibă acțiune moderate-fast sau cel mult fast (eu personal folosesc moderate fast). Lansetele cu acțiune extra fast au aplicații destul de bine definite, cum ar fi offset (numită și Texas).

Dacă dorești o lansetă pentru năluci reactive (voblere , oscilante, rotative etc) alegi o lansetă elastică și folosești în continuare aceleași criterii ca și în cazul lansetelor pentru jig. Ca acțiuni, de obicei acestea sunt slow, moderate, moderate fast. Cele light sunt slow sau moderate, cele medium sunt moderate sau moderate fast.

Este deosebit de spectaculos să prinzi știuca în ape de-o șchioapă, unde năluca trebuie să intre perfect și, mai mult, să aibă o evoluție curată imediat ce atinge luciul apei. E un pescuit care cere foarte multă îndemânare, precizie, răbdare, multă concentrare, sute, chiar mii de ore de muncă, răsplătite însă de multe ori cu momente de neuitat.

Atentie la recuperare, pentru a nu agata naluca in vegetatia deasa

Trebuie să recunoaștem că sunt puțini cei care au răbdare să insiste o zi întreagă făcând slalom printre coridoarele de brădiș. Nu e ușor să îți cureți triplele aproape la fiecare lansare și să păstrezi o zi întreagă contactul vizual cu năluca, iar când acest lucru se întâmplă la numai câteva grade Celsius, putem spune că e chiar deranjant. Însă ce nu face un pescar pentru a savura lupta cu o cumătră ce vine în apă de-o palmă cu valu-n cap?

Sunt clipe când inima îți bubuie în piept și timpul se dilată, lăsând parcă intenționat loc pentru o lumânare perfectă. Da, pentru a trăi o astfel de experiență merită să îți petreci vremea pe apă, exersând pentru ca evoluția nălucii de la intrarea ei în apă și până în momentul atacului să fie perfectă.

Pentru a face un pescuit de calitate în astfel de ape, trebuie să folosim năluci ușoare și foarte ușoare, iar evoluția lor să fie una animată în coloana de apă permisă, fără a rupe brădișul și vegetația în traiectoria nălucii.

Dacă alegem să pescuim cu rotative, este de preferat ca acestea să fie nelestate, iar evoluția lor să fie la o viteză cât mai mică, cu ruperi de ritm și zvâcniri foarte scurte din vârful lansetei. Un aspect important este intrarea nălucii în apă, mai ales când pescuim cu rotative sau cu oscilante ușoare care, atunci când ating pelicula, trebuie să producă acel „plici” care atrage știuca, nu acel „pleosc” care o sperie.

Un „plici” corect va determina știuca să pornească la atac chiar fără a avea contact vizual cu năluca. Cred că această tehnică de a pune lingura pe apă se dobândește în ani de știucărit și face diferența între pescarii adevărați și amatori. Putem spune că, dacă năluca intră corect în apa, știuca care pândește în apropiere e ca și prinsă. Această “palmă trasă luciului de apă” trezește știuca din somnolență și o face să devină activă, iar acest lucru este cu atât mai valabil cu cât apa este mai mică.

Pentru ca năluca noastră să evolueze corect, fără a se încărca cu brădiș, trebuie ca firul să fie întins, iar în momentele de “stop” să avem contact vizual permanent cu năluca. Doar o secundă de neatenție sau un stop prelungit și năluca noastră va fi înghițită de marea de iarbă, lucru care va inhiba o știucă ce pândește în apropiere. E foarte greu să controlezi o nălucă într-o coloană de apă de numai 10-20 cm, dar cu puțin exercițiu nu este imposibil. Hai să vedem concret de ce avem nevoie pentru a pescui cât mai eficient știuca în apă mică, invadată de vegetație.

În primul rând, lanseta trebuie să fie puternică, pentru a rupe brădișul ce se agață pe triple și de care vom scăpa mult mai ușor prin smucituri scurte, datorită rigidității, astfel ca năluca să nu fie prea mult afectată în evoluția sa. Pentru ca această operațiune să reușească cât mai bine este recomandat să folosim fir texil. Mulineta, în funcție de preferințe, trebuie să aibă recuperare mare și să permită lansări lungi, cât mai precise.

Nălucile folosite sunt rotative ușoare, dacă se poate chiar nelestate, linguri oscilante ușoare cu portanță mare, voblere de suprafață articulate sau dintr-o bucată, slidere sau topwater.

Bineînțeles că fiecare categorie dezvoltă o tehnică aparte și pentru aceasta pescarul trebuie să le încerce pe toate, să se perfecționeze în a le folosi cât mai eficient, iar când apar rezultatele înseamnă că e pe drumul cel bun. Atunci când am reușit să stârnim o știucă și am făcut-o să-și părăsească vizuina pentru a urmări și ataca năluca, înseamnă că evoluția este una bună.

De când mă știu, pescarii sunt convinși că peștele mare stă la apă mare – cleanul mare stă în bulboane adânci, iar pe lacuri întotdeauna este situat pe palierele mai profunde. 2010 a fost anul în care am reușit și eu să mă conving de acest lucru, testând din ce în ce mai multe voblere de adâncime.

Clenii de peste 1 kg nu pot fi convinsi sa paraseasca adancurile decat cu voblere care actionează mai jos de 1,5 m

PRIMUL PRAG

Într-o zi de vară, eram cu Răzvan la pescuit de biban pe un lac în apropierea Aradului. La un moment dat i se agață jigul de ceva, forțează și, după câteva ture de manivelă, începe drilul cu un clean mai răsărit. Când ne uităm mai atent, minune, nu era agățat de năluca lui, ci de un vobler cu barbetă mare și o strună de oțel, pe un lac fără știucă.

Nu vă mai povestesc că voblerul avea practic un singur cârlig, și ăla tocit, și era negru ca tăciunele… fapt ce l-a făcut pe Răzvan să spună: «Ia-l tu, că n-am ce face cu el». Așa am și procedat… l-am luat și l-am curățat. Bineînțeles, am omis să-i spun că, după ocheții cu care era echipat, este un vobler japonez.

Am ajuns acasă, l-am curățat bine de tot și, până să aflu ce model este, am căutat câteva zile bune pe siteurile japoneze. Când i-am dat de cap, am început să cercetez toate firmele care fac modele de voblere de 3-5 cm cu barbete deep diver. Cele care mă interesau pe mine, care să depășească bariera de 2 m și să-mi și placă în acțiune, erau foarte puține la număr.

CE SUNT VOBLERELE DEEP DIVER?

Nu este o regulă scrisă pe nicăieri, dar în principiu este vorba de voblerele cu barbeta supradimensionată, care se scufundă la peste 1m adâncime. Acestea pot fi de diverse forme și dimensiuni.

Minnow: voblere fusiforme, cu forma cea mai apropiată de alevinii din natură.

Crank: voblere cu profil „butucănos” (raportul dintre înălțimea și lungimea voblerului este foarte mic), rotunjite sau aplatizate lateral.

Shad: o mijlocire dintre voblerele de tip minnow și crank, fiind mai apropiate ca formă de babuști și roșioare. Au formă fusiformă, dar cu profil mai înalt decât al voblerelor de tip minnow.

MĂRIMEA CONTEAZĂ

Eh, la clean mărimea în general contează, doar că aici mai mic înseamnă mai bun, în comparație cu nălucile pentru alte specii de răpitori. Foarte rar depășesc bariera de 5 cm la clean, iar când o fac se întâmplă cu voblere de tip minnow, a căror forma fusiformă imprimă un profil minimal.

În general, prefer voblerele între 3 și 5 cm, când vine vorba de deep divere la clean. Voblerele care pe recuperare să rămână constant la o adâncime de 2-3 m sunt rare și foarte puține dintre ele sunt mai mici de 3,5 cm. Nu fac referire la voblerele de tip sinking autohtone – pe care le lăsăm să cadă la o anumită adâncime, după care le recuperăm, apoi le lăsăm din nou să cadă și din nou le recuperăm –, ci la voblerele clasice deep diver, care păstrează o anumită adâncime pe aproape toată durata recuperării.

ADRESA CLEANULUI MARE

Nu știu câți dintre voi ați avut vreodată posibilitatea să observați bancuri mari de cleni în ape foarte limpezi, dar, asemenea majorității speciilor de răpitori, cei mai mari erau întotdeauna la cea mai mare adâncime, iar cei mai mici și neînfricați se învârteau la suprafață. Iar dacă în zonă se aflau și cleni întradevar mari, care să depășească 1 – 1,5 kg, aceștia apăreau foarte rar, ca niște străjeri care-i supravegheau pe cei mici.

Clean de 46 cm

Acest lucru se întamplă cel mai des pe lacurile de acumulare sau balastiere, unde nu au foarte multe obstacole după care să se ascundă. Și atunci, adâncimea la care se scufundă îi camuflează de prădătorii de pe mal. Acestea sunt apele unde voblerele deep diver vor excela, și vă promit capturi pe măsură.

MODELE DE VOBLERE

Pentru asemenea lacuri, prefer să folosesc voblere care evoluează între 1 și 3 m, mai ales dacă îmi doresc capturi peste medie. Nu mă sfiesc să dau cu năluci mai mari de 4 cm, ba chiar le prefer. Una dintre nălucile preferate pe lacuri limpezi este un Lucky Craft Pointer Deep Diver de 48 mm, atunci când peștii sunt mai sus. Ajunge la o adâncime de 1 m, dar are o bătaie foarte discretă, foarte rar refuzată, indiferent de apetitul clenilor. Voblerul este foarte eficient și în prezentări cu pompaje și pauze, fiind de tip suspending.

Un alt vobler care dă randament inclusiv pe ape foarte limpezi, chiar și ziua în amiaza mare, cînd vizibilitatea în apă este maximă, este Dorado Invader de 4 cm. Acest vober de tip shad cu barbetă deep diver este disponibil și în varianta sinking și ajunge la o adâncime de până la 1,5 – 1,8 m, în funcție de grosimea firului cu care pescuiți. Este un vobler care dă un randament foarte bun și pe lacurile de acumulare cu păstrăv.

Urmează unul dintre primele mele voblere cu adevărat deep diver, Lucky Craft Cra-Pea Deep, care este un vobler de 34 mm, ușor bondoc, dar cu o vibrație și un rattle care nu pot trece neobservate.

Acesta ajunge la adâncimi de până la 2,3 – 2,5 m și poate fi pescuit inclusiv în zone cu structuri, barbeta pătrățoasă permițându-i să sară peste și să ricoșeze din obstacole. La acest vobler indiscret prefer culori mai naturale, chiar translucide, pentru că și așa atrage foarte multă atenție prin vibrație și zgomot.

Continuând în aceeași ordine, cel mai deep diver din trusă este un Jackall Chubby Deep de 38 mm, cam la fel de bondoc ca și Lucky Craftul Cra-Pea Deep de 34 mm, dar cu un avantaj enorm în plus. La cei 38 mm ai săi este prevăzut cu sistem long cast, care ne permite lanseuri mult mai lungi decât Cra-Pea-ul, chiar și decât Dorado Invader de 5 cm (care este ceva mai greu), fapt ce-i permite să ajungă chiar și la 3 m adâncime.

Este unul dintre voblerele care m-a scos din belele la câteva competiții, vobler care era cât pe-aci să-mi aducă marea captură la Siriu – voblerul găsit de Răzvan. A produs frecvent capturi peste medie, mai mari de 1 – 1,5 kg, ceea ce confirmă faptul că pește mare în general este sinonim cu adâncime mare. Un crank care are o vibrație măruntă, doar 3,5 cm și ajunge la 1,8 – 2 m este Goldy Fighter. Preferabil varianta sinking.

Pentru un plus de adâncime, am modificat câteva și le-am supralestat. Sunt voblere foarte accesibile ca preț, deci putem să experimentăm cu ele. Acestea sunt doar câteva modele de voblere deep diver pentru clean, testate și prinzătoare. Din păcate, printre voblerele mai accesibile sunt foarte puține care să ajungă la adâncimi de peste 2 m.

Printre cele cu adevărat prinzătoare se mai numără și Salmo Hornet de 2, 3 și 4 cm, preferabil cele scufundătoare, pentru că ajung la adâncimi mai mari. Deși sunt adeptul voblerelor cu o vibrație mai măruntă, aparent mai naturală, Hornet nu se încadrează în acest patern vibratil.

Dar se pare că tocmai ieșirea aceasta din tipar îl face un vobler invincibil, uneori chiar singurul care prinde, fapt ce m-a surprins în câteva situații. În funcție de lungimea lor, acestea ajung la adâncimi cuprinse între 0,8 și aproximativ 2 m.

Yo-Zuri Hardcore 50-SH este, de asemenea, un vobler cu o vibrație foarte populară, care dă rezultate la cleni peste medie și se pretează și la prezentări cu pompaje și pauze. Un vobler care poate ajunge la adâncimi de până la 2 m, dar, din păcate, un vobler pe care Yo-Zuri a încetat să-l mai producă. Dacă le mai găsiți rătăcite pe vreun raft pe undeva, nu ezitați…

Un minnow care face față aceleieași provocări, disponibil tuturor, este Dorado Stick, de 4 cm și de 5 cm. Acestea ajung de asemenea la adâncimi de 1 – 1,5 m. Am observat o frecvență mai mare a capturilor, dar foarte rar bucăți mai răsărite.

CONCLUZII

Voblerele enumerate mai sus sunt doar câteva exemple. Lista poate continua. Din cercetările mele, concluzia este că voblerele de tip crank și cele de tip shad ating profunzimile cele mai impresionante. Ele sunt de obicei de tip floating, iar barbeta supradimensionată permite într-o oarecare măsură să le pescuiți și în zone cu obstacole.

Cu cât voblerul este mai mare și ajunge la adâncimi mai mari, cu atât crește dimensiunea capturilor, chiar dacă scade numărul lor. Nu vă fie frică să încercați asemenea voblere chiar și pe mijlocul lacurilor. Clenii sunt dispersați în întreaga masă a lacului, chiar dacă cei mai mulți stau lângă structurile din apropierea malurilor.

Pescuitul cu voblere deep diver se pretează foarte bine și pe râuri, în special pentru pescuitul din barcă sau în zonele cu maluri foarte abrubte. Puteți să le pescuiți paralel cu coronamentul copacilor, unde apa depășește 1 – 1,5 m pe majoritatea râurilor respectabile.

Dacă un anumit tip de vibrație nu dă rezultate, încercați năluci cu dimensiuni sau vibrații diametral opuse și rezultatele vor apărea.

Proaspăt sosit de la un pescuit de ştiucă în Ucraina, unul atipic pentru noi, am decis să probez şi Delta în această perioadă. Am ales ca bază Crişanul, ţinând cont mai mult de optimizarea logistică şi de calendarul profesional decât de condiţiile atmosferice şi de calitatea apei din Dunăre.

Frumusetea locurilor vine parca sa compenseze lipsa exemplarelor capitale

Prognozele sunt sumbre: se prinde puţin şi mic, apa este foarte limpede şi în uşoară scădere pe Sulina, temperaturile foarte ridicate pentru luna octombrie, deci nimic îmbucurător. Dau câteva telefoane şi zvonurile se confirmă, nu prea merge răpitorul. Pe lacuri ştiuca e rară, iar apa curată e şi mai rară.

Excursia începe cu un cod galben de ceaţă care‑mi asigură un somn liniştit până la Tulcea, ferit de smucituri, zgâlţâieli şi frânări bruşte, caracteristice unei nerăbdări pe care, ciudat, nu o avem niciodată la plecarea din Deltă. Parcăm şi, sub pretextul că mă duc să văd dăca‑i deschis la permise, fug să văd apa. E neobişnuit de limpede, dar claritatea ei îmi dă senzaţia că mai lipseşte doar foarte puţin pentru a întrezări tot ce se petrece în adânc, ca o promisiune de dezvăluire.

Ajunşi în Crişan, odată cu tradiţionalul păhărel de pălincă de bun venit facem şi primul plan de bătaie. Fiind prima zi, ne împrăştiem ca să putem testa cât mai mult şi cât mai repede. Traseul meu pentru prima zi este Lebăda, Dunărea Veche, Bogdaproste, Trei Iezere şi retur, cu accent pe Dunăre şi canale, năluci de silicon, spinerbaituri şi voblere. Dacă rămâne timp, încercăm Sulina pe înserat, la vobler pentru avat şi şalău.

Primele ancorări, primele mârliţe. Totodată şi primele concluzii: ştiucile nu sunt grupate, atacă în apă mică, la fund, la recuperări lente, cu pauze. Nu contează năluca, atâta timp cât evoluează bine în tiparul de mai sus. Prindem la lingură, prindem la vobler, dar cel mai uşor de mânuit, în condiţiile enumerate, sunt gumele lestate pe 5–7 grame sau spinerbaiturile mici. Reuşim să prindem două‑trei ştiuci trecute de 50 de cm, exemplare capitale pentru această partidă. Parcă merge ceva mai bine ancorat, 10–15 lansări spre stuf, în evantai şi mutare. Nu‑i un pescuit de vis, dar vremea e superbă, o vară târzie caldă, însă nu caniculară, cu pelicani, lebede, pescăruşi şi cormorani care nu par deloc îngrijoraţi că nu au plecat cu prima tură şi cu nuferi înfloriţi ca‑n august.

Pe canalul Bogdaproste facem cunoştinţă şi cu primii şalăi, majoritatea mici. Bibanii şi avaţii completează frumos peisajul. Vin unul după altul, neobosiţi, atacă tot ce mişcă şi luptă până la barcă. Lansetele UL se încovoaie până‑n cotor şi sunt relaxate doar câteva secunde, după lanseu, când năluca se scufundă, legănându‑se, până la adâncimea unde pândesc, neîndurători, răpitorii.

De cele mai multe ori, jigul sau linguriţa nici nu ating fundul ci pornesc într‑un zig‑zag cu accelerări şi cârâit de frână, înapoi spre barcă. Roşioarele lacome se alătură vânătorii şi, destul de des, câte un caras mai curajos, atras de forfota generală, încearcă un regim bogat în proteine. Superb! Stăm până la ultima geană de lumină şi ne bucurăm de fiecare secundă. Lăsăm Sulina pe mâine, oricum nu poate fi mai bine.

Ceilalţi, pe lacuri sau spre Milă, au avut şi ei o partidă mulţumitoare. Din păcate aşteptau ştiuci pe ghioluri şi au găsit doar mârliţe pe canale. Multe şi active, dar mici. Strategia pentru ziua următoare e clară: încercăm canalele din zona Fortuna, eventual şi lacul dacă‑i limpede.
Zis şi făcut! Pornim spre Fortuna în zori, dar totu‑i aşa plin de viaţă că ne oprim puţin pe Şontea, într‑o zonă cu apă mai curată care arată foarte bine.

Următorii doi kilometri îi parcurgem în circa 4 ore, încercând să ajungem la lac, în timp ce mârliţele şi bibanii ne ţin pe loc. Încă o poză şi‑am plecat!…Hai, încă un lanseu şi gata!…Uite nuferii ăia! Hai să arucăm odată şi acolo!

Stiucile, ceva mai timide initial, ne-au readus zambetul pe fete

Nălucile distruse se adunau grămadă pe fundul bărcii şi suntem în pericol să rămânem acolo pentru tot restul săptămânii. Îmi iau inima‑n dinţi şi dau blană la motor până‑n apropierea lacului. N‑a meritat. Apa e limpede, scăzută. Prind câteva mârliţe în slalom printre zecile de plase şi câţiva bibani pe gurile canalelor. Şi ce partidă tocmai lăsasem în urmă…

Colegii noştri, pe un alt canal, au avut şi ei câteva ore de sight fishing pur, fiecare atac şi urmărire primind un plus de andrenalină din cauza apei limpede cristal, ceea ce ne trezeşte din nou dorinţa de explorare. Decidem să plecăm spre Sulina, dar nu ne putem abţine şi mergem tot pe Şontea, spre Milă. O decizie foarte neinspirată, pentru că facem alte patru ore până acolo, cu motorul turat la maxim.

Facem încă 30 de minute până la Lebăda, însă ajungem prea târziu, soarele asfinţise deja şi mai avem doar o geană de lumină. Oprim la Obelisc să‑i arăt colegului de barcă mişcările de bază în jiguit, cât încă se mai vede ceva, urmând să le punem în practică a doua zi. Apa e aşa de scăzută încât barca stă pe loc fără a fi ancorată, lucru destul de ciudat pe Sulina. Lansăm de câteva ori şi surpriză! Primul ştrap al zilei nu are răbdare până ce colegul meu prinde mişcarea şi loveşte hotărât jigul, jucat contrar oricărei teorii. Îl atacă atât de puternic încât partea cu înţepatul, la care nu ajunsesem încă, esenţa pescuitului la jig, devine total inutilă. 50 de centimetri (cu tot cu coadă), la primul lanseu!

Arunc şi eu şi reuşesc să aduc la barcă două bucăţi înainte de a apuca colegul să recupereze complet al doilea lanseu, aruncat mult prea departe. Mai ratează el unul, mai prind eu unul şi constatăm că agitaţia din barcă şi vântul ne‑au împins mai în larg şi barca începe să prindă viteză la vale. E întuneric beznă deja şi pescarii întârziaţi pe baltă trec periculos de aproape de noi, grăbiţi spre o ciorbă fierbinte. Mâine poate insistăm pe Sulina.

La şase şi jumătate sună ceasul. Nu mai trebuie să întreb, se vede în privirea lui că a visat toată noaptea şalăi, aşa că pornim pe Sulina. E o ceaţă de nu se vede la 20 de metri, dar avem speranţa că se va ridica odată cu soarele. Ancorăm în gura Caraormanului, dar nu se poate pescui. Încercăm încă o poziţionare. Tot fără succes. Din cauza ceţii, pierdem cinci din zece jiguri înainte să atingă apa, pentru că nu se vede malul şi aruncăm prea entuziaşti.

Celelalte cinci rămân între bolovanii din apă. În plus, bărcile trec razant pe lângă noi şi lumina de semnalizare a lanternelor mai mult încurcă decât ajută. Hotărâm să mergem pe Dunărea Veche şi să revenim după ce se ridică ceaţa.

Mârliţă după mârliţă, zâmbetul ni se lăţeşte constant. Nu avem cadenţa din ziua trecută, dar e bine. Timpul trece pe nesimţite şi constat că‑i trecut de ora unu. Ce repede trece vremea când peştele mănâncă! Pornim spre mila 15, unde ştiu o zona care a dat mulţi şalăi în anii precedenţi.

Curentul e mult mai slab decât în alţi ani, dar apa arată bine. Ciudat, nu se vede nici un atac de avat, unde altă dată parcă fierbea apa, dar, îmbucurător, vedem mişcare de peşte mic. Primul lanseu, primul atac! Avat nu‑i, e prea bătăios, dar parcă nu‑i nici şalău! E o mârliţă, peste kil, cu culori şterse, de Sulina. Se mai întâmplă să găseşti o bulboană, după un bolovan, ocupată de o ştiucă, într‑o zonă în care ar trebui să fie doar şalău sau avat, dar sunt cazuri izolate. Are şi coechipierul meu un atac şi înţeapă violent, semn că şi‑a însuşit temeinic teoria din ziua precedentă. „E un şalău frumos!“ îmi zice zâmbind larg, „mai mare decât cel de ieri!“. Până la urmă a fost tot o mârliţă, mai mare decât prima şi au urmat încă vreo câteva, intercalate cu bibani trecuţi de 30 de centimetri. Frumos, dar nu e ceea ce căutăm.

Plecăm la Obelisc când mai avem doar vreo două ore de pescuit. Primul lanseu, prima ştiucă. Mai prindem una şi schimbăm locul, cu acelaşi rezultat. Încercăm pragul de la adânc, dar peştii nu sunt acolo. Revenim la primul prag şi mai luăm câteva mârliţe. Şalăii parcă au intrat în pământ, aşa că ne bucurăm de ştiuci, câteva trecute bine de kil.

Avatii in voblere cred

O nouă zi, o nouă provocare! Suntem hotărâţi să începem ziua la vobler, dar nu mai facem greşeala să stabilim locul înainte de a ieşi din casă. Pornim şi constatăm că ceaţa e la fel de deasă, aşa că alegem cel mai apropiat loc promiţător: Lebăda. Ne ancorăm puţin mai sus de confluenţa canalului Sulina cu Dunărea Veche, alegem din truse cele mai bune voblere de avat în curent şi începem. La a doua lansare, un atac violent mă trezeşte brusc. E un biban trecut de 500 de grame, nervos şi bătăios, care a atacat unde era curentul mai puternic. Probabil e o întâmplare, aşa că schimb voblerul cu unul cu evoluţie şi mai rapidă. Lanseu‑biban, lanseu‑biban, lanseu‑biban! Schimb din nou voblerul, cu acelaşi rezultat: bibani unul şi unul, toţi trecuţi de 500 de grame.

Ne mutăm pe Dunărea Veche şi mai prindem câteva mârliţe până se ridică ceaţa, apoi pornim în jos pe Sulina, în căutarea şalăilor. La fiecare ancorare avem atac, prindem câte unul, scăpăm câţiva, dar nimic spectaculos nu se întâmplă. Vedem atacuri de avaţi în suprafaţă, dar cele mai multe sunt pe mijlocul apei. Prindem doi‑trei, dar atacurile sunt rare şi dispersate, iar peştele mic mişcă uniform pe toată lăţimea braţului, ca pe lac.

Ne mutăm pe Dunărea Veche şi începem să prindem mai bine. Şalăii sunt grupaţi pe praguri şi nu mănâncă foarte bine, dar reuşim să avem serii de 10–15 aruncări la rând, soldate cu atac. Sunt mofturoși şi ratăm mai mulţi decât prindem, dar ăsta‑i farmecul când cauţi şalău. De multe ori am auzit pescari buni spunând că simt prezenţa peştelui înainte de atac. Nu ştiu dacă o concentrare maximă face posibilă asta, ori, fiind mereu pregătit, ţi se pare că ai prevăzut atacul, dar funcționează.

Până la urmă, fiecare peşte adus la barcă nu este o cantitate oarecare de carne, ci o confirmare a măiestriei pescarului, a faptului că a reuşit să identifice locul potrivit, să mânuiască năluca în aşa fel încât să stârnească interesul răpitorului şi să înţepe înainte ca peştele să-şi dea seama de păcăleală.

Unii ar putea spune că un peşte mai mare este mai greu de păcălit decât unul mic, dar eu cred că un peşte mic, într‑o apă suprapescuită şi braconată, este mai prudent decât unul mare, care nu a simţit niciodată prezenţa omului.

Una peste alta, talia peştilor prinşi în această expediţie a fost mai mică decât a celor din Suedia, dar plăcerea a fost la fel de mare. Probabil este mai mult o chestie de atitudine decât de latitudine.

Pentru multi dintre noi pescuitul nu se mai rezuma doar la a prinde peste. Cand pescuim dorim sa prindem mai bine, mai mult si mai ales mai mare, inseamna ca nu ne mai multumim cu putin si vrem sa evoluam, sa ne perfectionam si sa ne depasim propriile recorduri. Asa ca hai sa vorbim despre pescuitul la peste mare si metode de selectie a capturilor.

Cea mai acceptata si des folosita teorie este: „naluca mare – peste mare”. Desigur, atunci cand functioneaza, este cea mai simpla si logica metoda de selectie, pentru ca exemplarele mari cu siguranta prefera sa nu alerge toata ziua dupa maruntis. In aceste situatii este de preferat sa alegem naluci de calibru mare, care sa provoace si care, de multe ori, sunt atacate de veterani nu doar pentru a fi mancate ci si pe considerente teritoriale. Se stie ca un peste mare isi apara teritoriul si nu permite ca acesta sa ii fie incalcat. Acest aspect trebuie speculat si exploatat la maxim, chiar daca, de multe ori, marimea nalucii tinde sa ne sperie si pe noi.

Uneori e suficient sa schimbati culoarea nalucii, iar capturile sa creasca considerabil

Am observat ca atunci cand supradimensionam nalucile si nu avem rezultate in primele ore, avem tendinta de a schimba si de a renunta la pescuitul cu marimi exagerate si alegem ceva mai digerabil. E bine sa schimbam in permanenta nalucile, pentru ca doar asa le gasim pe cele la care pestii raspund cel mai bine, dar nu trebuie neaparat sa reducem dimensiunea lor.

Putem trece, de exemplu, de la culori agresive la culori mai naturale si sa observam ca tocmai aceasta schimbare face diferenta si declanseaza instinctual unui pradator mare. Se stie ca exemplarele mari nu se lasa pacalite atat de usor precum cele mai tinere si lipsite de experienta, de aceea o culoare natural pe o marime exagerata poate fi solutia ideala atunci cand pescuim cu naluci foarte mari. Dar ce ne facem atunci cand teoria nalucii mari se dovedeste a fi ineficienta, iar pestii nu vor sa raspunda la provocarile noastre si se incapataneaza sa ramana inactivi.

Somnii prefera nalucile mari

Sa vorbim asadar si despre alte metode care ne pot scoate in fata o captura capitala. Acolo unde exista un numar mare de pesti rapitori si unde concurenta este acerba este practic foarte greu sa faci diferenta cu o naluca mare. Aici vom observa ca acesta va fi atacata cu aceeasi inversunare si de catre exemplarele mici, iar din cauza faptului ca acestea sunt mult mai agile, sunt primele care ajung la nalucile noastre.

Intotdeauna un exemplar mare tinde sa isi conserve energia mai mult decat un exemplar mic, pentru ca si consumul de energie este diferit. Un trofeu prefera de cele mai multe ori ambuscada, pentru ca mai apoi sa se retraga intr-un loc ferit de unde sa isi astepte din nou o potentiala prada. Haideti deci sa vedem cum putem aborda o astfel de situate, in care pestele mare este obstructionat de juniorii mai rapizi si mai obraznici. Daca vedem ca naluca mare nu da rezultate, cautam prin incercari succesive si schimband nalucile pana ce o identificam pe cea mai productiva, cea la care observam ca pestii raspund cel mai bine.

Atunci cand consideram ca rata capturilor si atacurile acestora au crescut considerabil, ne concentram sa prindem cat mai mult si cat mai bine, incercand sa scapam cat mai putin si sa fructificam cat mai multe atacuri. Vom fi mai atenti si ne vom concentra mai ales pe atacurile pe care le percepem ca fiind mai diferite, pentru ca se poate ca tocmai acestea sa aduca-n barca marea captura.

Cautati trofeele si in locurile dificil de abordat

Logica este cat se poate de simpla: cu cat prindem mai multi pesti, cu atat avem sansa sa ne bucuram de unul sau doua exemplare trecute de medie. Este metoda care ne ofera atat cantitate, cat si calitate. Dupa parerea mea, atunci cand gasim pestii activi, e cea mai buna strategie pentru a prinde un exemplar deosebit.

Daca totusi nu avem niciun rezultat notabil dupa mai multe ore in care am incercat sa facem selectie, e clar ca nu suntem pe locul potrivit sau, de ce nu, la momentul potrivit.

Ce ramane de facut in aceasta situatie? Schimbam locul. Este foarte posibil ca pestii mari sa prefere alt loc decat cel in care se hranesc juniorii. Se stie ca pestii mari au de cele mai multe ori alte preferinte si trebuie sa gandim ca un peste mare.

Nu trebuie sa ne ferim de locurile dificile, cele care agata si care nu sunt iubite de pescari datorita dificultatii pescuitului. Nu e deloc placut sa pierdem naluci, dar acesta poate fi pretul pe care il platim ca sa iesim din anonimat. Cine nu isi doreste un peste care sa starneasca invidia si respectul prietenilor, iar pentru aceasta merita sa platim. Deci trebuie sa cautam locuri unde vom observa ca media capturilor creste considerabil.

De multe ori o sa ramanem surprinsi de locurile unde exemplarele mari aleg sa se hraneasca. Acestea pot sta de foarte multe ori la apa de doar jumatate de metru, acolo unde nici nu ne gandim ca am putea prinde ceva. De aceea este bine sa nu avem idei preconcepute referitor la un loc de pescuit cand este vorba de exemplarele mari.

Nu este deloc placut sa pierdem naluci in agataturi, dar un astfel de trofeu merita orice efort

Daca nici locul nu ne spune nimic, iar rezultatele sunt sub asteptarile noastre, putem incerca un pescuit cat mai atipic, care nu da rezultate in conditii normale.

Un jig tarat pe fund, pauze mari de pana la 10 secunde, mulinat in blana pana cand naluca loveste stucturile din substrat urmat de un stop, un joc haotic in jurul unei structuri timp indelungat, sau orice alta metoda ciudata poate fi cheia in momentele in care vrem sa prindem altceva decat un exemplar banal.

Pescuitul capturilor este un si un pescuit al nervilor, dar trebuie sa recunoastem ca, de cele mai multe ori, satisfactiile sunt pe masura asteptarii. In fond oare exista vreun pescar care sa nu isi doreasca sa prinda „monstrul”?

Multi pescari care nu au experienta in pescuitul somnului se intreaba adesea care ar fi echimanetul minim pentru pescuit la somn cu naluci. In acest articol colaboratorul nostru, Razvan Mihuta, ofera câteva sfaturi pentru pescarii incepatori, dar nu numai.

Echipamentul cu care ar trebui sa va dotezi este necesar sa fie adaptat la marimea nalucilor folosite, adesea din categoria XXL, dar si talia somnilor din apa in care veti pescui.

Gasesc baitcastingul foarte potrivit pentru pescuitul la somn, mai ales atunci cand pescuiesti cu naluci care opun rezistenta mare la inaintarea prin apa, cum sunt voblerele deep-diver sau rotativele mari. Dar daca nu sunteti familiarizati cu baitcastingul si nici nu doriti sa il experimentati, puteti folosi si echipament de spinning din categoria grea.

Lanseta

Lanseta trebuie sa fie capabila sa lanseze naluci incepand cu 8-10 grame si pana la 60-80 grame. Este indicata o lanseta mai flexibila pe varf, care permite pestelui sa inhaleze naluca atunci cand atacul vine din spatele acesteia. O lanseta flexibila este obligatorie daca pescuiti cu fir textil, altfel veti avea multe atacuri ratate sau pesti dezgatati in dril.

Lanseta trebuie sa aiba o rezerva mare de putere, avantaj pe care il veti aprecia atunci cand veti pescui in locuri cu curent puternic. Un somn de cateva kilograme dus de curentul apei la vale, cu greu mai poate fi adus inapoi, in susul apei.

O lanseta cu rezerva mare de putere isi va dovedi eficienta si atunci cand pescuiti in locuri bogate in structuri. Dupa ce e intepat, somnul are tendinta de a se refugia pe fundul apei in agataturile din care a fost scos. De aceea, este important sa aveti o lanseta cu care puteti pune presiune pe peste inca de la inceputul drilului.

Totusi, nu este indicata o lanseta prea grea, deoarece pescuitul cu naluci este un pescuit activ, in care tineti lanseta permanent in mana, lansati si recuperati naluca poate cateva ore in sir. De aceea, trebuie sa incercati sa impacati si capra si varza: adica aveti nevoie de o lanseta puternica, dar care sa fie placuta in pescuit.

In privinta lungimii lansetei, sunt potrivite lansetele care se incadreaza intre 2,15 si 2,40 m. Unii pescari prefera lansete mai lungi atunci cand pescuiesc de pe mal, de 2,75 sau chiar 3 m.

Mulineta

Mulineta trebuie sa fie si ea una pe masura, de buna calitate, cu angrenaje puternice, care sa faca fata pescuitului cu naluci mari si drilului cu pesti mari, si cu frana puternica, dar precisa. In cazul mulinetelor de baitcasting, sunt potrivite cele low profile de marimea 200 sau 300 sau cele round profile. Mulinetele de spinning trebuie sa fie cel putin de marimea 3000-4000.

Este important ca mulineta sa aiba tamburul cu capacitate mare, astfel incat sa poata fi incarcat cu fire mai groase, de 25-40 lbs.

In sfarsit, este preferabil ca mulineta sa aiba un raport mic de recuperare, deoarece cu cat raportul de recuperare este mai mic, cu atat creste puterea pe care o dezvolta angrenajul.

Fire

Referitor la fire, va recomand sa folositi textile braided (impletite), cu rezistenta de 20-40 lbs, pe care le alegeti in functie de locul in care veti pescui si de talia pestilor urmariti. Intotdeauna legati in capatul firului un leader din fluorocarbon sau macar din monofilament gros, de 0,50 – 0,70 mm, pentru ca dintisorii de pe mandibulele somnului pot distruge cu usurinta impletitura firului textil.

Naluci

Despre nalucile recomandate in pescuitul somnului se pot scrie foarte multe, caci somnul este unul dintre rapitorii pe care ii poti captura oriunde in masa apei, de pe substrat si pana in pelicula. Trebuie deci sa ai o trusa destul de bine dotata.

Dintre voblere, sunt obligatorii cateva deep-divere cu barbeta mare, rattling-uri mari, jointed-uri si altele voblere care provoaca turbulenta puternica in apa sau zgomot patrunzator. E bine sa aveti si jiguri grele, turnate pe carlige mari, in care sa montati plastice de peste 10-12 cm, shaduri sau gruburi. Sunt de folos in anumite conjuncturi oscilantele grele, precum si rotativele mari cu lest greu.

Fir intins!

Rodbildingul nu este o indeletnicire doar pentru profesionisti, este un hobby care poate sa prinda radacini foarte adanci si sa creeze o dependenta incurabila, indiferent de varsta sau priceperea in ale pescuitului. Cei mai expusi la acest virus sunt cei indemanatici, cei carora le place sa-si confectioneze cat mai multe dintre bunurile personale.

Am observat in ultimul timp o crestere exponentiala a pasiunii pentru roadbilding in randul pescarilor din Romania. Din in ce in mai multi rodbuilderi ies la iveala si, bineinteles, din ce in ce mai multi pescari pasionati, care prefera sa-si confectioneze singuri lansetele, tocmai pentru a mai face ceva conex cu pescuitul atunci cand timpul sau vremea nu le permit sa iasa in natura, aproape de apa. Este un hobby care necesita certetatre si studiu permanent, domeniul lansetelor de pescuit fiind intr-o perpetua miscare sa, mai bine zis, intr-o continua metamorfozarea trendurilor.

Daca tot am observat, de ce sa nu dezvolt subiectul in cateva articole? Acesta va fi un articol introductiv in ale rodbildingului, in care voi enumera cateva dintre uneltele care pentru mine au devenit indispensabile de-a lungul anilor, de cand am decis sa fac mai mult din aceasta pasiune a mea pentru mestesugul construirii de lansete.

UNELTE

Sarim peste metru, liniare, sublere si alte lucruri care sunt indispensabile chiar si prin casa si trecem la uneltele dedicate rodbildingului.

Reamer

Aceasta este o unealta cu o tija conica, pe care este aplicata de obicei o banda de smirghel, pentru largirea orificiilor din EVA sau pluta, pentru manerul lansetelor in acest caz, in asa fel incat acestea sa se potriveasca in final pe orice blank.

Este foarte important cum utilizam aceasta unealta, in asa fel incat largirea gaurii din pluta sau EVA sa rezulte intr-o gaura concentrica cu exteriorul. Fortarea prin rotire atat a reamerului, cat si a manerului de pluta sau EVA este miscarea care produce rezultatul dorit.

Daca rotiti doar reamerul, atunci intotdeauna va rezulta o gaura excentrica.

Banda adeziva de hartie

In timp, am utilizat mai multe branduri de banda adeziva de hartie, dar m-am oprit la una care mi se pare mai buna, si anume TESA, care are cel mai bun adeziv pentru ceea ce imi trebuie mie.

Acest gen de banda adeziva are o infinitate de utilizari, de la realizarea de arbori, la mascare, la imobilizarea unor componemte si altele.

Seringi

Neaparat seringi fara insert de cauciuc, pentru ca acestea sunt tratate cu un agent care inhiba intarirea epoxiului. Le utilizez doar pe cele care sunt integral realizate din plastic.

Utilizez seringi de 3-5 mm si de 20 ml. Cele mai mici pentru rasina pentru „lacuirea” inelelor, iar cele mai mari pentru rasina cu care lipec manerele.

Lame/cutite/cuttere

De acesetea va veti folosi in foarte multe situatii. Pentru taierea capetelor de ata utilizez si prefer lamele, pe care le arunc cand observ ca nu mai taie. Daca aveti rabdare sa ascutiti in permanenta, puteti folosi si cutitase mai fine.

Pensule

Aici parerile sunt impartite, la fel cum sunt si modalitatile de dat matisajele cu rasina, care difera de la un rodbuilder la altul. Unii prefera pensule reutilizabile, fiind ceva mai scumpe, iar altii, cum sunt si eu, prefera pensule unifolosibile de 1/8″ de la FlexCoat (cele mov). Nu sunt o unealta scumpa, undeva la 10-20 bani bucata. Dupa ce le-am folosit pentru lacuirea matisajelor inelelor, le folosesc pentru amestecat in epoxiul pentru lipituri.

Scobitori

Nu pentru scobitul intre dinti, ci pentru amestecarea rasinii destinate lacuirii matisajelor. De ce scobitori? Pentru ca ma ajuta sa amestec fara bule de aer, datorita varfului subtire si conic.

Paharele pentru amestecat rasina

Eu ma folosesc de paharelele de la FlexCoat, dar daca gasiti paharele pentru palinca, si acelea sunt cu siguranta bune. Chiar am utilizat si eu intr-o vreme. Le puteti folosi pentru 1-15 amestecuri, dupa care va descotorositi de ele.

Dremel, mini trafora si piatra pentru ascutit carlige

Minibormasina, unealta rotativa multifunctionala, cum vreti sa-i spuneti, poate fi foarte utila la cele mai variate sarcini, la ascutit inele, taiat mandrine de pe lansete vechi, la polisat si  multe altele. Este cea mai utilizata unealta din intreg atelierul. Orice treaba o faci de zece ori mai repede cu asa ceva. Nu cred ca m-as putea descurca fara Dremel nici macar o zi.

Piatra pentru ascutit carlige nu o mai utilizez, dar inainte o foloseam pentru ascutit piciorul inelelor, pentru a le putea matisa perfect.

Pentru taieturi mai fine utilizez un mini traforaj cu panza foarte fina, in mod normal utilizat in atelierele bijutierilor.

Burnisher

In cataloagele pentru rodbuilding veti gasi variantele de plastic (in imagine). Este foarte utila pentru compactat matisajul si pentru lipitul autocolantelor cu specificatii. Pentru compactatul matisajului mai nou utilizez o unealta in mod normal folosita de dentisti, care are marginile mai tari si nu aluneca peste matisaj cum aluneca burnisherul când ma straduiesc prea tare.

Foen

Nu este un salon de coafura si, cu toate acestea, foenul m-a scos din multe situatii complicate. Hai sa vedem ce pot sa fac cu foenul… Rasina, cand este pe cale de intarire, devine foarte greu maleabila, singura modalitate prin care mai pot finaliza lipirea fiind prin incalzirea acesteia. Foenul nu poate incalzi distructiv, cum ar face o flacara deschisa, si permite mici ajustari chiar si pe ultima suta de metri.

Rotisor

Eu, de cativa ani incoace, utilizez un rotisor profesional, dar in trecut am folosit diferite rotisoare confectionate din ce-mi venea la-ndemana. Si anume motorase de la cuptoare cu microunde, capace de la parfum pentru realizarea capului de prindere, suporti confectionati din te miri ce resturi de scanduri am gasit. Tot felul de improvizatii, din care elementul principal este motorasul cu turatie mica, intre 5 si maxim 20 de rotatii pe minut.

Matisor

Dupa cum spuneam mai sus, folosesc un rod wrapper profesional, pe acesta sunt montate un motoras cu turatie mica, pentru uscare, si unul de turatie mare, pentru matisare. Cel din urma este controlabil de la o pedala de picior.

Inainte foloseam, la fel, un matisor improvizat, cu un tensor utilizat pentru legat muste artificiale. Si aici se pot face tot felul de improvizatii, cea mai importanta componenta fiind tensorul, care poate fi de la unul pentru legat muste, pana la o carte prin care trecem ata pentru matisat.

SOLUTII, LIPICIURI SI ALTELE

Epoxy pentru lipituri

Eu folosesc Flex Coat Rod Builders Epoxy Glue. Se intareste in aproximativ 30-60 de minute, in functie de temperatura mediului. Pentru o lipire mai rapida se poate utiliza un uscator sau se poate pune obiectul deasupra unui calorifer ori a altei surse de caldura. Atentie foarte mare, daca incalziti amestecul, are tendinta sa devina mult mai fluid, pana la intarire.

Epoxy, seringi, pensule, tip top adhesive

Epoxy pentru lacuire

Pentru lacuire utilizez Rod Dancer High Build, care este ceva mai vascos decat Flex Coat Light Build, dar mai fluid decat Flex Coat High Build. Pentru mine da rezultatele cele mai bune. Trebuie sa precizez ca folosesc un rotisor profesional si ma ajuta de asemenea foarte mult la realizarea finisajelor.

Tip top adhesive

Este un adeziv care se foloseste cu o sursa de caldura – flacara deschisa, mai precis. Il utilizez pentru lipirea inelelor de varf. Il recomand in detrimentul epoxiului, pentru simplul fapt ca face indepartarea inelului foarte facila, in caz ca spargem pastila. Daca inelul este lipit cu epoxy, atunci lipitura nu cedeaza decat in apropierea unei surse de caldura mai puternice, care de cele mai multe ori duce la distrugerea varfului lansetei.

Alcool tehnic si banda de hartie

Alcool tehnic

Alcoolul tehnic este de asemenea o solutie indispensabila, cel putin in atelierul meu. Este cea mai buna solutie pentru curatarea excesului de epoxy, atat timp cat acesta nu este complet intarit. Daca s-a intarit complet, nu mai aveti nicio sansa, decat sa-l indepartati mecanic.

Continuarea articolului „Instrumentarul constructorului de lansete”.

Unul dintre aspectele cele mai importante pentru orice pescar de rapitor, cand vine vorba despre lanseta sa, este manerul. Pentru cei pretentiosi trebuie sa fie: ba de lungimea dorita, ba cu un foregrip potrivit, ba fara foregrip, ca sa poata tine aratatorul direct pe blank, ba split grip, ba full grip, ba din EVA, ba din pluta sau chiar carbon. Posibilitatile sunt infinite cand vine vorba de creearea unui maner deosebit sau exact asa cum il doreste vitorul proprietar.

Inainte de a intra in felul in care trebuie asamblat un maner, voi explica putin tipurile de manere si mandrine.

Butt cap

Este, dupa cum sugereaza si denumirea, “dopul” lansetei. “Dopul” de la baza lansetei, care poate fi din cele mai diverse materiale: cauciuc, aluminiu, conglomerat de pluta, lemn sau variatii intre ele.

Rear Grip – este portiunea din spatele mandrinei pana la capatul lansetei.

Rear Grip – Full Grip

Este cea mai clasica alegere pentru constructia unei lansete, fie ca este din EVA sau pluta, ca sa nu mai mentionez ca este si cea mai simplu de realizat. Full grip inseamna ca intregul maner din spatele mandrinei este realizat dintr-o bucata continua de „material”. Acesta poate fi: EVA, pluta, texalium, carbon, spuma poliuretanica acoperita cu carbon sau termocontractil, lemn, aluminiu. Posibilitatile sunt foarte multe, ba sunt chiar variante care combina diferitele materiale.

Split Grip

Manerul din spatele mandrinei este realizat din doua bucati separate de „material”, despartite de o portiune de blank expusa. Aici, in functie de varietatea componentelor alese, este mai simplu sau mai complicat de realizat/montat.

Foregrip/NO Foregrip

Foregrip-ul este situat in fata mandrinei. Acesta poate fi mai lung, mai scurt sau chiar inexistent, in functie de aplicatia lansetei sau de preferintele celui care va pescui lanseta. La fel ca si la rear grip, acesta poate fi realizat din diverse materiale.

Mandrina clasica

Mandrinele clasice sunt cele care au corpul dintr-o singura bucata.

Mandrine Skeleton

Sunt realizate din mai multe piese individuale, renuntandu-se la portiunea de mijloc, pentru a castiga cateva grame la lanseta finala. Nu de fiecare data se castiga in greutate utilizand aceste tipuri de mandrine.

Montarea gripului (foregrip sau rear grip)

De obicei gripurile, fie ca sunt split sau full grip, EVA sau pluta, sunt prevazute cu un orificiu, de cele mai multe ori mai ingust decat baza lansetei. In acest caz intervenim cu reamerul, despre care am vorbit in articolul din numarul precedent la capitolul echipament necesar.

Incepeti cu cel mai subtire reamer pentru slefuirea interiorului gripului, folosind o miscare asemeni celei de insurubare, alternata cu miscari de du-te-vino. Daca blancul este unul mai gros, veti folosi (treptat) si de celelalte doua-trei reamere mai groase.

Important! De mentionat este faptul ca trebuie sa invartiti gripul in permanenta in timp ce ii slefuiti interiorul. Asta ca nu cumva sa luati prea mult material dintr-o singura parte. Ar fi neplacut sa aveti o lanseta cu gripul deplasat intr-o parte. Uneori, oricat ne straduim, daca este vorba de pluta, nu vom reusi sa centram gripul pe lanseta, fie din cauza texturii inconsistente, fie din cauza ca gaura din aceasta nu este perfect dreapta de la inceput.

Daca in schimb doriti sa montati un alt tip de grip, de exemplu cele tubulare de texalium sau din tub de carbon impletit, pentru acestea aveti nevoie fie de arbori realizati din EVA sau din grafit, peste care veti monta gripul cilindric. Arborii vin prelucrati ca si exemplul de mai sus, cu reamerul, pana se potrivesc pe blanc. Aici aveti de fapt doua optiuni:

1. pregatiti arborii cu reamerul si ii lipiti pe blanc, dupa care lipiti tubul de texalium sau carbon peste arborii deja lipiti;

2. lipiti arborii la extremitatile cilindrului care urmeaza sa fie gripul. Dupa intarirea rasinei, prelucrati diametrul interior cu reamerele pentru o potrivire perfecta si lipitii pe blancul gol.

Montarea mandrinei

Mandrinele de spinning sunt de diverse tipuri, dar toate necesita arbori pentru montarea pe blanc. Arborii pot fi facuti fie din banda adeziva din hartie, fie din spuma rigida, precum arborii de la flex coat, fie din grafit sau un hybrid intre grafit si spuma rigida. Indiferent ce varianta o alegeti, aveti grija sa puneti suficient epoxy pe ei si in jurul lor, in special deasupra arborilor, pentru ca acesta sa formeze dupa intarire un dop deasupra arborelui, pentru durabilitate in timp.

Indiferent de arborii utilizati, senzitivitatea testata este aceeasi. Daca sunteti in pana de arbori de grafit sau spuma poliuretanica, care sunt mai usori, ii puteti folosi pe cei realizati din banda adeziva, care vine rulata pe blanc, pana capata diametrul interior al mandrinei. Mandrina nu trebuie sa intre fortata cu putere peste arbori, ci suficient cat sa opuna putina rezistenta. Pentru a-i face si pe acestia cat mai usori, va sfatuiesc sa taiati rola din banda adeziva de hartie in doua sau trei rondele, obtinand astfel arbori mai ingusti si, implicit, mai usori.

Atentie! Componentele rasinei epoxidice pentru lipire trebuie amestecate foarte bine si in cantitati egale. Eu folosesc seringi (cele realizate complet din plastic, nu cele cu “supapa” de cauciuc) pentru a masura cantitati egale de rasina si amestec cel putin 1-2 minute, pentru siguranta lipiturii in timp.

Tips & Tricks la lipire

Pentru a nu permite rasinei sa se infiltreze peste tot, mascati cu banda adeziva de hartie, unde este posibil, dar indepartati-o imediat dupa pozitionarea componentelor in forma finala, inainte ca rasina sa se intareasca. Pentru a curata surplusul de rasina utilizati intai servetele pentru a sterge grosul de rasina evadata prin crevase si crapaturi, dupa care, cu o carpa si alcool tehnic, stergeti ce a mai ramas. Asta cand rasina este inca lichida, cel mult sub forma de gel. Dupa intarire, surplusul de rasina rezultat in urma lipirii este foarte dificil sau chiar imposibil de indepartat, fara a afecta partile componente deja lipite.

Daca realizati un split grip si aveti de lipit componente mai finute, precum winding checkurile (ornamentele metalice sau din plastic, utilizate pentru a da un aspect mai curat, un design aparte manerului lansetei), va sfatuiesc sa puneti putin epoxy. Eu folosesc scobitori. Pun cate putin epoxy pe varful acestora si-l transfer in zona unde urmeaza sa lipesc winding checkurile.  Daca totusi va scapa mai multa rasina decat ar fi fost necesar, stergeti cu o carpa imbibata in alcool tehnic.

Pentru lipirea buttcapurilor, folositi rasina fara retineri, fiind portiunea lansetei care sufera cel mai mare abuz de-a lungul anilor. Indiferent cat de atenti sunteti, cata rasina ati utilizat sau cat de bine ati degresat buttcapul, unele se vor dezlipii oricum in timp. Adezivul, de fapt rasina epoxidica, este un ciment care, de cele mai multe ori, are un coeficient de elasticitate diferit de componentele din care este realizat buttcapul, asta resimtindu-se in special la buttcapurile care au in componenta cauciuc sau vinil.