Sfârșitul lui februarie urma să mă prindă într-o călătorie în provincia Canton din sudul Chinei. Botezată așa de către coloniștii portughezi, regiunea este azi un păienjeniș de metropole cu o industrie efervescentă: Dongguan, Guangzhou, Shenzen, Zuhai, Hong Kong, macao.
Dincolo de fabrici, zgârie-nori și smog, Cantonul este brăzdat de fluviul Pearl River și de numeroșii săi afluenți, informație deloc de neglijat, mai ales că urma să petrec acolo cel puțin două weekenduri. Era clar, voi pescui. Un scurt tur pe net mă lămurește întrucâtva în privința speciilor de răpitori cele mai răspândite: peștele mandarin și snakeheadul sunt viitorii mei parteneri.
Băieți, așteptați-mă, că vin! Dacă gugăleala s-a dovedit a fi edificatoare în ceea ce privește speciile, marile semne de întrebare erau localizarea precisă și trusa cu năluci. Pentru ca timpul e scurt, operez o selecție brutală. Două cutii, una cu voblere și cealaltă cu plastice moi, o mulinetă de 1500 încărcată cu textil de zece livre, o foarfecă, un marker, cutia cu agrafe și sunt gata de experiența vieții. mai am nevoie doar de o lansetă.
Sunt acasă, cu două seri înaintea plecării și mă uit în gol către rastel. Specializate și cosmopolite, atent selecționate în ani de zile de experimente și ieșiri pe apă, cu blancul dintr-o singură bucată, toate lansetele mele sunt în acest moment niște obiecte inerte și inutile. Cum de nu m-am gândit niciodată la un băț din trei-patru tronsoane, bun de pus în bagaj? Gândește, gândește!
E timpul pentru soluții salvatoare și mai am câteva ore pentru asta. Evrika! Îmi aduc aminte că Someșan are un allstar din trei tronsoane. Pun mâna pe telefon și după treizeci de secunde revin în situația din care speram să ies: da, mai are lanseta, însă tronsonul principal are 80 de centimetri, cu vreo 25 mai mult decât intră în oricare din bagajele mele.
Ce fac, iau bazooka? O car după mine jumătate de glob pentru o singură lansetă? Nu, nu merge. Providențial, telefonul începe să țârâie. E Someșan din nou. Și-a adus aminte de o lansetă telescopică, din cinci segmente. E un Dickson (?!) de șase picioare, cu o acțiune îngăduitoare, inele din metal cromat și o lungime totală de 40 cm strânsă. Lanseta perfectă! Gata, m-am scos. Îmi amintesc de adolescența timpurie, când plecam să caut clenii cu o cutiuță și o lansetă. Tot telescopică și tot de șase picioare.
„Peștii mei nu-i prinde nimeni”
Prima săptămână în China a trecut repede, prioritatea mea fiind să găsesc niște locuri de pescuit. Lucru nu foarte greu, dacă știi limba. După câteva zile de investigații printre localnici, găsesc pe cineva care mă poate duce la pești.
Aranjez detaliile și aștept nerăbdător dimineața de sâmbătă. Înainte de răsăritul soarelui, urc într-un Volkswagen Santana, model 1992, care huruie din toate bucșele. După o oră de mers, mașina oprește undeva pe dreapta șoselei. De aici, mai am ceva de mers pe marginea șoselei, după care intru într-un fel de pădure de ficuși, bananieri și mandarini, plus alte specii necunoscute mie. Urc un deal și o salbă de mici acumulări îmi apare dintr-o dată în față.
Cu maluri neprietenoase, copaci căzuți în apă și flancate de vegetație, bălțile sunt exact ce căutam. Ignorate aproape total de pescarii chinezi, care obișnuiesc să prindă ciprinide în bazine ticsite de pește, bălțile mă așteaptă singuratice și tăcute. Sunt singurul pescar și asta parcă sporește încărcătura partidei.
Dimineața șerpilor
Știam că aici voi găsi atât pește mandarin cât și snakehead. În perioada asta, peștii se hrănesc în două reprize: dimineața la răsărit și din nou seara, la crepuscul. În general, se hrănesc în bancuri, iar acolo unde ai prins un snakehead, ai șanse să mai prinzi. Locurile preferate de hrănire sunt zonele cu apă mică din preajma malurilor, unde bancurile de pești pradă caută adăpost.
Caut prin trusa si gasesc un jointed sinking, care reactioneaza la cea mai mica tractiune
Prima parte a pescuitului este una pasivă, în care trebuie să observi mișcările de pe suprafața apei. În aceste momente, cele mai inspirate năluci sunt cele de suprafață, poppere sau propellere, din care eu nu aveam, firește. am găsit, totuși, o altă metodă. Un SSR, lansat câțiva metri mai sus de zona fierbinte, pe care îl jucam în peliculă prin pompaje de mică amplitudine, urmate de stopări.
Atacurile se cam lăsau așteptate, moment în care am început să alternez prezentările de suprafață cu recuperări în masa apei. Dintr-o dată, când mă așteptam mai puțin, zboooof! O lovitură incredibil de puternică mă trezește la realitate. Probabil că, dacă nu aș fi avut o lansetă atât de moale, aș fi ratat. Nu mai apuc să înțep, frâna începe să cârâie constant. După traiectoria pe care o urmează firul în apă, e clar că peștele se îndreaptă spre crăci; dacă ajunge acolo l-am pierdut. Cu o mișcare rapidă, strâng frâna la limita la care peștele nu mai poate lua fir, pompând agresiv din lanseta care nu mă prea ajută. Nu e un pește mare, probabil are în jur de un kilogram, însă forța cu care luptă și apropierea de agățătură lucrează în dezavantajul meu. Până la urmă peștele cedează și-l aduc încet, pe o parte, spre mal. Îl ridic în firul de zece livre și după câteva poze îl las pe jos. Urât pește!
Corpul gri-maroniu îi lucește puternic datorită mucusului protector. are capul turtit, o gură mare, pe care o deschide și închide cu un zgomot ciudat. Pe lateral, pornind de pe operculi, solzii dezvoltă un model similar cu pielea de șarpe. Se zvârcolește în continuare, chiar dacă nu cu energia cu care o făcea acum câteva minute în apă. Realizez că am o problemă: voblerul meu e în gura lui, unde parcă totuși nu mi-aș băga degetele.
Evident, nu am niciun clește, nicio pensetă, doar un fel de forfecuță pentru firul textil. Bună și aia. Cu o mișcare rapidă, de stomatolog, extrag cârligul. Nu sunt sigur dacă e durerea cea care-l face să se zbată sau imobilizarea capului. De fapt, nici nu e sigur că peștii ar simți durere. Îi prind fălcile într-o mână, cu cealaltă îl iau de la doua treimi de cap, apoi mă duc la apă și-l eliberez. mă spăl pe mâini de mucusul cu miros înțepător și iau lanseta. După nici zece minute, aceeași lovitură puternică, însă acum frâna este strânsă bine. Înțep și încep să recuperez. La un moment dat, peștele își schimbă traiectoria, venind direct spre mal. Recuperez rapid burta nou creată, exact la timp pentru a nu-i permite dracului să intre sub mal. același tipar, aceeași dimensiune.
Încerc să-l scot la suprafață, să-i dau câteva guri de aer, nimic. am uitat să vă spun, la snakehead pompajele de aer nu te ajută în dril, prădătorul respiră relaxat și în atmosferă. are pentru asta niște orificii pe lateralul operculilor. În sfârșit, îl scot și pe ăsta pe mal. alte poze, alte zvârcoliri și peștele e din nou în apă.
Un biban ciudat
După aproape o oră de lansat în gol, îmi dau seama că dracii au intrat în pământ. Schimb locul cu un altul, cu o configurație asemănătoare. Nimic. Pescuiesc într-un mic golf, în care s-au prăvălit mai multe coroane de copaci și arbuști. Dacă este să mai dau azi de pește, aici o voi face. Lansez atent, printre crengi, alcătuind dinainte un traseu vizual al nălucii. insist pe cele câteva canale delimitate de crengi, dar nimic.
Schimb voblerul și pun un Pins de 5 cm, galben fluorescent, cu burta alb sidef. Întotdeauna mi-a plăcut năluca asta. Un minnow subțire și destul de greu, care se lansează extrem de ușor și precis, a cărui evoluție este excelentă pentru avați. acopăr o suprafață cât mai mare până când, în timpul unei stopări, văd cum firul se tensionează pentru o fracțiune de secundă. E clar, peștii sunt aici. Continuu să lansez și mă străduiesc să recuperez în același ritm ca până atunci, deși am tendința să fac totul mai repede. După câteva lanseuri, un alt țac. Înțep instantaneu, iar la celălalt capăt al firului cineva îmi răspunde. mișcările puternice, dar cumva rotunjite, ale dracului sunt acum înlocuite de niște zbateri liniare, care-mi aduc aminte de șalăi și oarecum de bibani.
Parca as tine in mana un peste de aur
Apa mică îmi permite să văd silueta lată și înotătoarea caudală masivă, bilobată. O arătare pe care aș încadra-o undeva între bibanul american și peacock bass îmi smotocește cu convingere Pins-ul. Nu se lasă ușor, îmi aduce aminte de bibanii uriași pe care până acum câțiva ani îi prindeam pe barajul de la Aleșd. Îl aduc la mal și-i bag degetul mare în gură, blocându-i mandibula în extensie.
Este un alt prădător al Chinei subtropicale: peștele mandarin. Pește răpitor, din familia percidelor, care se remarcă printr-un apetit crescut, în special pe timp de noapte. Trăiește și vânează în cârduri și poate ajunge la dimensiuni de 55 – 60 cm și peste 5 kg. Îmi îngădui câteva clipe de răgaz și-l studiez mai atent. Solzii mici, galbeni și sidefați, strălucesc. Parcă aș ține în mână un pește de aur. Lateralele sunt brăzdate de niște desene negricioase, neregulate, iar dorsalele sunt tărcate, verzui cu puncte negre. Gura mare, alungită, seamănă mai degrabă cu a bassului. Îl estimez undeva între 35 și 40 cm și cam la un kilogram. Îi fac câteva poze și-l arunc înapoi.
Dansul continuă. mai urmează câțiva mandarini, la fel de frumoși, după care stocul se epuizează. mai insist puțin, după care mă retrag, hotărât ca a doua zi să vin mai devreme. A doua zi mă trezesc la cinci. Este mult mai frig și bate un vânt destul de hotărât. atac locurile bune de ieri, dar, deconcentrat, după numai câteva lanseuri „reușesc” să-mi plantez SSR-ul în crengi.
După câteva încercări eșuate de a-l recupera, rup textilul. Leg altă agrafă și culeg din modesta mea cutie de voblere un Hardcore Shallow alb mat, cu care am avut rezultate excelente la știucă în Deltă. Fiind ceva mai greu decât SSR-ul, se lansează mai ușor și mai departe. Renunț la prezentări agresive și ritmate în peliculă și conduc voblerul înspre limita maximă de scufundare. Lanseu după lanseu, speranțele mele încep să se spulbere. Probabil frontul atmosferic rece influențează activitatea peștilor. Scenarii, motive, argumente. Suntem buni, noi pescarii, la dinastea.
Întotdeauna există un motiv pentru care nu prindem, nu-i așa? Pescuiesc mai mult mecanic, cu gândurile aiurea, când o izbitură puternică aproape că-mi smulge lanseta din mână. E pește și e mai mare decât cei de ieri. Atent la agățături, îl aduc încet spre mal. Scoate capul din apă și văd că aproape a înghițit voblerul. Fără teamă că l-aș putea scăpa, îl contrez rapid, însă dihania nu se lasă. Totuși. nu e atât de mare, așa că la un moment dat cedează.
Mă aplec spre apă și-l ridic ușor, inima îi bate puternic. Trece și el la poze și se întoarce înapoi în apă. Fiind mai rece decât ieri, teatrul de operațiuni s-a mutat ceva mai la adâncime. Caut prin trusă și găsesc un jointed sinking, care reacționează la cea mai mică tracțiune. Astfel, pot să-l recuperez la viteze mici și în palierul unde se află peștii. Decizia e una fericită, deoarece în scurt timp îmi aduce în lansetă încă un pește, la fel de nervos, care a încheiat seria capturilor.
Brusc, începe ploaia, la început caldă, care se răcește semnificativ în câteva minute. Cu ghiozdanul pe cap, tremurând din toți rărunchii, o iau la pas înapoi spre joncțiunea cu civilizația.