În pescuitul la ştiucă, alegerea unui înaintaş (strună) depinde de o serie de factori printre care şi gradul de influenţă asupra evoluţiei nălucii şi gradul de vizibilitate.
Personal, încerc să calibrez oarecum struna cu restul ansamblului, ţin mai puţin cont de gradul de vizibilitate al acesteia şi mă interesează cât şi cum influenţează prezentarea nălucii. Aceste influenţe asupra evoluţiei apar la năluci uşoare, voblere în special, şi sunt insesizabile la modelele de mari dimensiuni.
Din experienţă pot să spun că strunele metalice, indiferent din ce material sunt fabricate, influenţează mai mult evoluţia nălucilor uşoare în comparaţie cu modelele din fluorocarbon care, deşi par mai rigide la diametre mari, nu schimbă mult evoluţia nălucii.
Rezistente la abraziune, acestea fac faţă şi în condiţii de dril prelungit, însă este indicat să le verificam starea periodic. Un alt avantaj este dat de vizibilitatea virtuală zero pe care o are fluorocarbonul.
Personal recomand aceste strune fără reserve, doar că, repet, trebuie să le calibrăm în funcţie de restul ansamblului şi nălucile folosite. Ca şi model, recomand fluorocarbonul de calitate cu diametre între 0,26 şi 0,50 mm sau înaintaşul destinat special ştiucii, PIKE MONO.
La capitolul strune metalice, folosesc de ani buni strunele de titan, fabricate de FINN-TASTIC Canada, de 30, 60 şi 100 lb sau strunele rigide, tot din titan, de la OPTI-TACKLE Co, fabricate în Japonia.
Poate par subiectiv însă aceste strune nu m-au dezamăgit niciodată, în comparaţie cu modelele de Wolfram care nu odată s-au rupt din lansare sau au cedat la driluri prelungite.
Modelele din oţel împletit sunt la rândul lor foarte bune din punct de vedere al rezistenţei, însă au dezavantajul că sunt grele, se răsucesc repede şi rămân buclate influenţând puternic evoluţia nălucilor cu greutate mică sau medie.
Atenţie mare şi la dimensiunea agrafei folosite, ori dacă vă faceţi singuri strunele, atenţie la cum strângem bridele metalice ca să nu se desfacă.